Nu mai avem fabrica de zahar la Timisoara, dar am reinceput sa cultivam sfecla de zahar! Unde o ‘exportam’?

@Miruna Nu-i chiar asa. Aveam intr-adevar o multime de fabrici – energofage la culme si poluante. Un coleg de facultate resitean de ex. zicea prin ’95, la terminarea facultatii, ca daca se redeschide cocseria in Resita el nu se mai intoarce acasa. Noi aveam combinat siderurgic la Galati cu mii de angajati, suedezii aveau combinat siderurgic comparabil cu doar noua muncitori. La Craiova, adica la peste 150 km distanta, Jiul inca era negru de praf de carbune, si unde apa curgea mai lent se facea un strat de mazga neagra pe apa pe metri intregi de la mal. Copsa Mica si azi mai ilustreaza cam cum era cu industria pe vremea aia.

Asa ca de-asta s-au dus toate fabricile alea, nu pt. ca a existat o conspiratie. Faptul ca multe privatizari s-au facut fraudulos a fost un efect al slabei competitivitati a industriei romanesti, nu o cauza a distrugerii ei – industria romaneasca era deja distrusa, doar cadavrul nu era inca ingropat. Din motive sociale, statul nici n-a vrut sa-l ingroape – ani de zile am platit pierderile cauzate de combinate intdustriale gigantice si ineficiente, tinute artificial in viata de criptocomunistii lu’ Iliescu. Daca erau viabile, toate fabricile construite de Ceausescu ar fi zburdat, in conditiile accesului mai usor la piata occidentala, da’ n-aveai cum sa concurezi pe piata aia cu produse ieftine si proaste, mai ales in conditiile in care la vremea aia notiunile de marketing si vanzare pe piata libera erau necunoscute.

Inchiderea si privatizarea frauduloasa a fabricilor au venit pe fondul asta. Oamenii care lucrau in fabrici, de la muncitorii de rand pana la directori, ajungeau mai devreme sau mai tarziu muritori de foame – fara vanzari, n-ai din ce plati lefuri, si oricat incerca guvernul sa subventioneze pierderile, ca sa-si asigure voturi de la un rand de alegeri la altul, tot n-avea de unde plati tot. Asa ca mai ales cadrele de conducere din respectivele fabrici … se descurcau. Faceau firme capusa, care macar lor le aduceau ceva bani din putinul care era prea putin pt. a fi impartit la toti, dupa care, cand fabrica era in faliment, o vindeau pe nimic plus un comision gras samsarilor imobiliari.

Ca sa-ti dau un exemplu de competitivitate: un coleg angajat la o fabrica de stat care facea roboti industriali (da, exista si asa ceva in Romania de dinainte de ’89) a prins la un moment dat un raport intern confidential, care zicea ca robotii construiti de ei sunt de doua pana la trei ori mai mari ca gabarit si mai mari consumatori de energie, pana la o data si jumatate mai scumpi, mai lenti/mai putin productivi si incomparabil mai saraci in functionalitate decat echivalentul produs de firme occidentale concurente. Normal ca fabrica respectiva n-a rezistat mai mult de cativa ani pe piata.

Si nu-i asa, n-aveam de fapt de nici unele. Aveam de toate pana la cativa ani dupa 1970, cand inca nu-i intrase lu’ ala impuscat la Targoviste in cap sa achite toata datoria externa pe spinarea populatiei. Pana la momentul respectiv, viata era intr-adevar dulce in Romania. Cand insa s-a-nceput procesul de plata a datoriei externe viata a devenit urata.

Nu mai gaseai de nici unele, ca se exporta tot. In majoritatea tarii painea se dadea pe cartela. Ca sa iei lapte te duceai sa stai la coada la cinci dimineata – vara si mai devreme. Mezeluri la alimentara din cartierul in care stateam eu veneau o data pe saptamana, si si atunci capatai cu portia – asta in conditiile in care in Timis functiona cel mai mare combinat de crestere a porcilor din tara. Daca stateai intr-o zona cu potential agricol mai redus, unde n-avea lumea cum sa mai creasca chestii pe langa casa, pureai sa mori de foame cu banii in portofel.

Eu aveam noroc, ca stateam la casa si intamplator pe strada cu primarul, dar colegi care stateau la bloc plecau iarna de la scoala, mancau ce aveau, si se bagau imediat in pat sub trei plapumi – imbracati. Ajungeau la scoala a doua zi la cinci dimineata, ca sa faca lectii – la blocuri se dadea caldura cat sa nu inghete conductele, si mai ales iarna curentul era taiat frecvent. Scoala macar avea curent si era incalzita. Mai trist era iarna cu spalatul – retea de distributie de gaz exista in foarte putine locuri din tara, de centrala termica oricum nu putea fi vorba, ca se taia si gazul, buteliile sa schimbau greu, si apa calda la blocuri se dadea o data sau de doua ori pe saptamana. Cand se dadea era calaie, nu calda, si din cauza presiunii saczute rar ajungea pana la etajul doi, la blocurile de patru etaje (in Timis cel putin blocurile mai inalte-s putine, din cauza structurii solului, asa ca nu stiu cum era in alea cu zece etaje).

Mai ales la tara viata era sinistra. Una din politicile comuniste era aceea de a muta la oras toata populatia, si de a desfiinta clasa sociala a taranilor. Taranii erau cam singura categorie sociala care isi putea asigura singura, independent de stat, cele necesare traiului, ceea ce-i facea mai putin dependenti de partid, chestie care era inacceptabila si trebuia corectata. De-aia pensionarii de CAP aveau pensii de tot rasul – un pensionar muncitor necalificat avea o pensie de cel putin zece ori mai mare decat cel mai muncitor CAP-ist. In plus, pe langa ca la vremea aia foarte putine sate aveau retea de canalizare sau apa curenta, multe (mai ales in nordul Olteniei) erau neelectrificate, si chiar daca aveau curent tras, de seara de la zece pana la dimineata curentul era frecvent taiat in toate satele care nu erau la vreo sosea cat de cat circulata.

Si cu toata agitatia din ultima vreme despre Rosia Montana, microhidrocentrale in rezervatii, taieri ilegale de paduri etc., nici inainte de ’89 nu era mai bine. Daca mergeai la munte, gaseai in permanenta versanti de munte taiati la ras, cheliti complet, lasati prada eroziunii. De pe la 10 ani pana la vreo 24 mergeam frecvent la munte, si n-am vazut nici macar o data vreo actiune de replantare, dupa taieri din astea. La Valcea sau la Turda oamenii mureau cu zile din cauza combinatelor chimice extrem de ineficiente si de poluante. Pe kilometri intregi in jurul fabricii de ciment de langa Campulung Muscel totul era gri – cand ploua, nu puteai sa mergi cu masina prin zona, ca pe parbriz ti se aduna mortar, nu apa.

Oricum, mersul cu masina era un lux. Mai ales iarna circulatia era frecvent interzisa, chipurile din cauza zapezii, in fapt insa ca sa se faca economie de benzina – sa fie mai multa disponibila pt. export. Cozile la benzinarii, atunci cand venea benzina, erau efectiv de kilometri intregi.

Tinerea in picioare a industriei moarte, ineficiente, pe care-au construit-o comunistii ne-a costat miliarde dupa ’89. Nu, gresesc, zeci de miliarde de EUR. Daca am fi avut un guvern hotarat, pragmatic, neinfestat de comunistii din linia a doua, dupa ’89, am fi suferit mult mai putin. S-ar fi inchis si desfiintat degraba tot ce nu mergea – adica aproape tot – dar zecile de miliarde cheltuite pe acoperirea pierderilor fabricilor ineficiente ar fi putut fi folosita rapid pt. retehnologizarea putinelor chestii care mergeau. Chiar si fara investitii, trecerea in somaj a tuturor muncitorilor de la fabricile cu pierderi ar fi costat doar o fractiune din cat ne-a costat sa le lasam sa mearga in pierdere. Daca am fi avut o guvernare pragmatica dupa ’89, in locul uneia nostalgice, care de fapt dorea doar pastrarea aceluiasi regim centralizat, poate am mai fi avut azi fabrici romanesti. Asa, a trebuit sa vina firme straine sa inceapa reconstructia industriei romanesti (Mittal la Galati, Renault la Pitesti, Conti sau P&G la Timisoara etc.), doar pt. ca guvernantii de dupa ’89 ai Romaniei au preferat, vorba lu’ tata-meu, sa taie coada la caine cu bucata, ca sa-l doara mai putin.

Evident, cei care au trait vremurile alea devin de la an la an mai putini, si prea putini romani adulti in momentul de fata mai sunt constienti de eforturile facute de parinti in vremea aia ca sa le asigure un trai cat de cat decent. In plus, Banatul in ansamblu, dar Timisoara mai ales, a fost putin mai ferita de excesele comuniste de dinainte de ’89 – fiind oras mare la granita de vest, o populatie puternic nemultumita era o situatie pe care comunistii nu si-o doreau (nu ca le-ar fi ajutat cu ceva, pana la urma). Asa ca memoria vremurilor alora devine tot mai estompata, mai putin cunoscuta, mai putin readusa in amintirea celor mai tineri. Dar dupa parerea mea e criminal sa uitam – cum istoria se repeta, tot ce uitam suntem condamnati sa retraim.

Asa ca te las pe tine sa judeci daca a fost sau nu justificata, oportuna sau necesara schimbarea de regim, cel putin din punct de vedere economic. Si eventual, daca te impunge curiozitatea, cine e responsabil pt. evolutia economica a Romaniei dupa ’89.