O tanara din Timis a ajuns intr-un capat al lumii, tocmai in Magadascar, intr-o excursie maraton de fotografie.
Acolo a dat intruna bomboane copiilor, a impins aproape zilnic microbuzul, a mers cu trenul care circula ‘marti sau miercuri’, a facut dus cu cana si s-a intors cu o multime de fotografii in care a incercat sa surprinda viata, asa cum e ea. Aventura din Madagascar, povestita de Gabriela Gunter, intr-un interviu exclusiv pentru opiniatimisoarei.ro, .
Cum ai ajuns in Madagascar? Care a fost scopul calatoriei?
Am ajuns in Madagascar datorita fotografiei, mai exact printr-o expeditie fotografica, organizata de colegi si prieteni dragi. Am fost opt persoane si dupa 3 saptamani de convietuire la comun, impartind bune si rele, am devenit prieteni apropiati. Calatoria spre marea Insula Rosie este una atipica din toate punctele de vedere. Incepand cu pregatirile si sumedenia de vaccinari necesare, pana la zborul peste mari si tari care dureaza in jur de 18 ore cu toate escalele si oprirea in Mauritius.
Cu ce sentiment ai pornit catre destinatie si cum te-ai simtit cand ai ajuns, efectiv, acolo?
Intotdeauna mi-a placut sa calatoresc prin toate cotloanele lumii, sa descopar locuri inedite si sa cunosc civilizatii noi pentru mine… insa, a fost pentru prima data cand am ales o destinatie atat de misterioasa, aflata departe de civilizatie, de confort si de rutina zilnica.
Pentru a nu ma descuraja si a nu avea prea multe asteptari, am preferat sa nu ma documentez prea mult si sa ma las surprinsa, avand si incredere deplina in organizatori. Oricum, parerile sunt asa de amestecate, incat nu iti poti crea o imagine despre ce te asteapta efectiv acolo. Fie iti place la nebunie Madagascarul, si te bucuri de experienta de a trai altceva… ori te intorci de-a dreptul oripilat de saracie si mizerie. Nu cred ca exista o cale de mijloc, in care sa nu revii de acolo cu imagini si trairi cat pentru 10 concedii. Acolo esti ca intr-un carusel continuu de emotii: de la fascinatie – la mila, de la frica – la bucurie si extaz, de la dezgust – la incantare.
Care a fost traseul parcurs? Ce ai vizitat? Cat a durat intreaga calatorie?
Am ajuns dupa amiaza in capitala Antananarivo si dupa vreo doua ore petrecute in aeroport, cu vize, declaratii de vaccinari, 3 verificari de pasapoarte, am reusit sa ne urcam si in minunatul nostru minibus (un fel de rata de pe vremuri) cu aer conditionat de la geamurile larg deschise… si pornire ‘automata’ la impingere! Operatiunea cu impinsul urma sa devina un ritual in fiecare dimineata si ori de cate ori opream.
Din pacate, primul contact este cel cu aglomeratia, ambuteiajele, mizeria si comertul ambulant… acolo totul se vinde si se cumpara pe tarabe improvizate la marginea drumului, destul de insalubre. Din acel moment, servetelele dezinfectante au devenit indispensabile, le foloseam frenetic pe orice atingeam … cu toate ca spre sfarsitul calatoriei am inceput sa ne relaxam inclusiv la capitolul asta si faceam glume pe seama faptului ca la intoarcerea acasa, inainte sa mancam, vom arunca preparatele pe jos, ca sa nu ne pierdem imunitatea dobandita.
Prima oprire, Antsirabe, unde am ajuns dupa mult mai multe ore decat cele estimate in pricina drumurilor foarte proaste (inclusiv on road la ei… pentru noi este ceva off road si chiar extrem, pe anumite portiuni).
Tot la fel de repede am aflat ca TIMPUL e relativ si pentru ei curge cu totul altfel si uneori chiar nu conteaza. Asa, ghidul nostru de nadejde Saiaa a primit porecla „Saiaa 4 ore”, deoarece ori de cate ori il intrebam cat mai avem pana la destinatie ne spunea: „aproximativ 4 ore”, indiferent daca mai erau 10 ore sau doua. Inclusiv trenul cu care urma sa mergem teoretic in ziua a treia, a venit de fapt in ziua a patra, deoarece circula „marti sau miercuri” si ajungea in gara „intre 7 jumatate si 9”. Practic, am parcurs 170 de km in 13 ore.
Cu toate acestea, in prima zi am fost foarte norocosi, am avut un hotel minunat, cu apa calda la baie, curat, paturi moi si albe…si am putut sa ne bucuram de painea cu pateu si branza topita cumparate de la peco, pentru ca la 10 seara cand am ajuns toate restaurantele erau inchise, asa ca ne-am descurcat cum am putut. Oricum aceste preparate, pe langa nelipsita paine cu unt si gem de la micul dejun, urmau sa devina alimente de baza in dieta noastra.
Cum este viata in satele malgasilor?
De dimineata am fotografiat in pietele din oras si am luat primul contact cu localnicii, puzderia de copii mucosi si felul lor modest de a trai. Inclusiv ne-am plimbat cu ricsele locale, trase de oameni … mai mult din nevoia de a ajunge la timp pentru rasarit, deoarece ne era extrem de mila de ei sa ii vedem desculti cum alearga cu noi aproape in spate. Dar a fost un compromis, ne gandeam ca probabil banii de la noi le vor prinde foarte bine (am platit de persoana 5000 de Ariary, moneda locala, adica aproximativ 5 lei).
Apoi, la drum spre Finarantosa, unde am stat 2 zile din cauza intarzierii de o zi a trenului, am avut timp sa vizitam o rezervatie de lemuri, si sa vedem cum traiesc malgasii la sat. Peste tot se vad casute mici din chirpici sau caramida, realizata manual, in zona. Nu au ferestre, ci doar obloane din lemn sau perdele pe care le trag seara. Barbatii muncesc din greu pamantul, manual sau in cel mai bun caz cu boi, in timp ce femeile spala rufele si vasele la rau. Culesul bananelor si al altor fructe si plante este o alta indeletnicire a localnicilor.
O puzderie de copii se tinea mereu dupa noi strigand „Wazaa” (omul alb) si „bonbon”, de aceea cu fiecare vizita la magazine cumparam pungi intregi de bomboane si niciodata nu aveam deajuns. Foarte frumoasa era bucuria cu care primeau orice, cu totii erau cu zambetul pe buze cand ne vedeau, si dornici sa fie fotografiati, atat copiii cat si adultii. Ne-au lasat fara pic de retinere, sa le exploram satele, casele si modul lor de a trai.
Ne spuneai ca ai traversat tara cu trenul…
A venit si lunga plimbare cu trenul spre Manakara, de care ne-am bucurat din vagon, de pe locomotiva si cei mai curajosi s-au urcat inclusiv pe vagoane pentru a prinde cadrul perfect. Aici am descoperit comertul feroviar, in fiecare gara se tranzactioneaza direct la fereastra, tot ce au localnicii mai bun de mancare: fructe, legume, raci, peste, taitei, piper, pui. Cele mai multe produse sunt deja gatite, acasa sau direct pe peronul garii. Ce sa mai vorbim, un adevarat festival culinar! (pentru cine are curajul sa guste).
Dupa inca vreo 2 zile de fotografiat prin sate, orezarii si piete, am ajuns la fluviul Tziribinia, care in traducere inseamna „nu pune piciorul ca te mananca crocodilii”. Acolo am petrecut 3 zile minunate in barcile locale numite „pirogi” care, de fapt, sunt niste trunchiuri de copaci scobite, iar cazarea a fost una de o mie de stele, la cort. In aceste zile, doamnele care ne insoteau au gatit cele mai delicioase preparate traditionale, pe plajele unde campam si chiar direct in barci, pentru a nu mai pierde timp la pranz, iar ceaiul de ghimbir pe care il preparau zilnic ne va ramane cu siguranta mult timp in amintire. Atat de multe s-au intamplat in cele 3 zile pe rau, incat nici nu am cum sa povestesc, dar cu siguranta cele mai frumoase momente au fost cand am ajuns la o minunata cascada cu apa de culoarea turcuoazului, in care ne-am racorit, prostit si scaldat ca niste copii scapati de sub ochii parintilor. De neuitat a fost si focul de tabara cu cantece si dansuri locale, organizat ad-hoc de copiii din imprejurimile locului de campare.
Unde ai mers mai departe?
Am plecat apoi spre Morondava, unde am ramas fara cuvinte la intalnirea cu uriasii baobabi si albastrul Oceanului Indian. Aici am mai petrecut 3 zile inainte de plecare, admirand viata pescarilor, facand plaja, fotografiind baobabii la rasarit si apus, din toate unghiurile posibile si imposibile. Am testat inclusiv viata de noapte intr-un local in care canta ocazional ghidul nostru… si unde inclusiv primarul orasului a venit sa ne cunoasca.
Aici la capitolul mancare chiar am stat bine, am facut exces de fructe de mare, totul era delicios si ieftin la resortul unde am stat. Alte bunatati testate de-a lungul calatoriei au fost carnea de zebu (vita lor locala), orez preparat in toate felurile, inclusiv cu fasole si cu cartofi, pui ca la bunica la tara…
Drumurile lungi si serile intunecate au fost indulcite cu glume, unele mai bune… altele mai proaste, cu palinca de acasa si romul local, cu povesti si amintiri, am cantat si am citit, fiecare dupa dispozitie. Tantarii nu ne-au suparat foarte mult, si oricum am fost pregatiti cu tone de spray-uri, pastile, plase si alte inovatii.
Cum vezi diferenta dintre noi si ei?
Ei vad viata din partea opusa noua… noi vedem partea goala a paharului…ei pe cea plina… poate si pentru ca sunt pe partea „rasturnata” a globului! In timp ce noi cautam motive sa fim nemultumiti si incruntati, ei cauta motive sa se bucure si sa zambeasca.
Da, au o viata grea, imposibil de grea si plina de lipsuri, 90% din populatie traieste cu 2 dolari pe zi. Ghidul nostru, spre exemplu, care era foarte scolit, castiga maxim 700 de euro pe an. Cea mai mare dorinta a lui e sa viziteze Europa, in special Elvetia, pentru ca a auzit el ca e foarte frumos acolo, e unul in visele lui cele mai mari, dar greu de realizat. Insa nu o iau ca o fatalitate, merg inainte si nu se plang, nici macar copiii nu plang in Madagascar, nu stiu daca am vazut in total vreo 3 cu lacrimi in ochi din miile intalniti.
Aspectul cel mai negativ si greu de inteles pentru mine este mizeria care in orase e greu de suportat si care probabil tine mai mult de educatie, decat de saracie, deoarece am intalnit si comunitati care stateau mai bine la capitolul asta.
De ce fotografie? Ce ai dorit sa surprinzi?
Fotografia este mai mult un hobby pentru mine, nu sunt specialista, dar combinatia dintre fotografie si calatorie este extraordinara. Cand am plecat in Madagascar credeam ca voi surprinde peisaje exotice, insa am ajuns sa fotografiez localnici, lucru de care tot timpul m-am ferit, pentru ca nu ma simteam in largul meu sa stau cu obiectivul in fata unei persoane. Numai ca oamenii de acolo pur si simplu te invita direct in suflet, la milimetri de ochii lor, nu se feresc si nu se sfiesc, ci din contra, cand vad un aparat de fotografiat ori pozeaza in mod natural ori isi vad linistiti de activitati ca sa poti surprinde ceea ce fac. De mentionat e ca uneori obiectele de imbracaminte, cu care incearca sa se acopere, sunt atat de sumare, incat se pot vedea parti ale corpului care noi niciodata nu le-am lasa la vedere in public.
Povesteste-ne 2-3 intamplari interesante din perioada petrecuta acolo!
Intamplarile s-au tinut lant, dar cele de care ne-am distrat cel mai copios sunt doua.
Una e legata de mult asteptatul dus de seara, la care incepeam sa visam deja de pe la pranz, cand praful, fumul de prin localitati si transpiratia incepeau sa se amestece. Asa ca, primul lucru pe care il faceam cand ajungeam la hotel era sa intrebam de apa calda. Nu conta mancarea sau daca dormim pe jos sau pe sus, insa apa de dus era cea mai dorita.
Asa se face ca am ajuns la unul din hotelurile de pe traseu, mai mult pentru localnici decat pentru turisti (am fost avertizati), la o ora destul de tarzie, obositi si nu prea curati. Si, binenteles, ca prima intrebare a fost: „aveti dus?”. Am verificat noi camerele si – bucurie mare! – exista baie in fiecare camera. Doar ca, la o privire mai atenta, nu curgea nimic din robinet. Ne-am dus la receptie, suparati nevoie mare si dupa multe discutii si negocieri si dupa ce am fost intrebati de vreo 5 ori daca suntem siguri ca vrem sa facem baie, ni s-a promis ca vine apa in maxim 10 minute.
Bucurosi, am plecat in camere, asteptand sa se repare pompa, dar dupa 10 minute a aparut baiatul de la receptie cu 2 galeti de apa, le-a pus in fata usii: „poftim, a venit apa dumeavoastra calda”. Asa ca, in seara aceea, dusul a fost facut cu cana si culmea, apa a fost suficienta.
Am tot avut peripetii cu spalatul, ca ba era apa rece in loc de calda, ba, daca nu aveam grija, consumam apa si urmatorii nu mai aveau cu ce sa se spele… sau ne-am spalat in fluviu in timpul celor 3 zile, si cel putin parul meu avea niste bucle perfect fixate, de nici la cel mai tare salon nu reusesc. Da’ nu ne plangeam… am avut apa… asta a fost ce a contat.
O alta intamplare memorabila a fost legata de organizarea mesei in timpul plimbarii pe rau, ghidul ne tot intreba ce vrem sa mancam, ce sa cumpere si sa ia cu el, iar noi tot incercam sa sugeram ca sa incerce sa nu ia carne, ca nu o sa tina in lada frigorifica pe care au luat-o si nu vrem sa patim ceva. Dar el ne tot asigura sa stam linistiti… Asa ca, ne-am trezit calatorind in barca cu 3 pui… vii! Cand ne opream, le dadea drumul in camping sa manance si sa bea apa, pana la urma au ajuns sa faca parte din echipaj, asa ca nici n-am vrut sa ne gandim sa-i mancam.
Ce a insemnat pentru tine aceasta calatorie? Cu ce ramai dupa o asemenea experienta?
Timpul a trecut parca prea repede in aceasta calatorie, dar totodata, uitandu-ma in urma, imi dau seama de cate s-au intamplat si de toate experientele minunate traite acolo, inca nu reusesc sa adun toate gandurile si sa le astern intr-o ordine logica.
Ne-am plimbat si am admirat Madagascarul neatins inca de turism. Acolo totul este inca autentic, nimic fals sau contrafacut. Am schimbat experiente culturale cu localnicii si i-am invatat cate ceva in limba romana. Am legat prietenii si am experimentat foarte multe. A fost frumos, dar si obositor uneori, insa a meritat din plin.
Madagascarul este in sine o poveste, te marcheaza si te face sa cantaresti din nou ce ai si cine esti. Pleci de acolo cu experiente noi, cu dorinta de a calatori si explora si mai mult lumea in care traim, dar cel mai important cu lectii de viata.
Ce le-ai recomanda celor care ar dori sa faca o calatorie in acea parte de lume?
As recomanda inclusiv celor care nu vor sa faca o astfel de calatorie sa incerce macar din cand in cand sa iasa din zona de confort, deoarece dincolo de ea se intampla lucruri minunate. Pur si simplu sa caute o agentie care organizeaza excursii acolo, sa se urce in avion si sa mearga. Singurul lucru la care sa fie atenti este sa gaseasca un ghid local de incredere, in rest cu siguranta orice se rezolva si se adapteaza din mers.
In schimb, daca ar fi sa fiu egoista, nu mi-as dori sa mearga prea multi turisti acolo, sa ramana asa neatinsa de civilizatie, autentica si salbatica. Da, as vrea ca oamenii aia sa nu duca lipsa de nimic, sa aibe ce sa manance si un minim necesar si cu siguranta exista o solutie, dar nu stiu daca modul nostru „civilizat” de viata este raspunsul la orice nevoie materiala.
Foto: Gabriela Gunter, Gina Buliga, Bogdan Comanescu
