Desi ateismul fusese „religie de stat”, biserica greco-catolica – desfiintata, multe lacase de cult – distruse, biserica ortodoxa – fortata sa duca o existenta discreta, botezul, cununia si inmormantarea s-au facut, in cele mai multe familii, cu blagoslovenia preotilor. Revenirea credintei in prim-planul vietii publice nu s-a facut, totusi, prea usor. Lumea politica n-a avut probleme: ceremonialul religios a inlocuit fara dificultate ritualurile civile, insuficient de fastuoase. La un moment dat, nici macar o conserva la iarba verde parea ca nu se lasa deschisa fara mimarea, macar, a religiozitatii de inceput, riscand sa arunce in derizoriu redescoperita incredere ca tot ce se intampla pe lume se petrece cu voia Celui de Sus. Cat despre procesiuni si evanghelizari pe stadioane – iarasi numarul lor scapa memoriei, la cat de multe au fost doar in partea noastra de tara, daramite la scara nationala. Din 1990 pana acum, in absolut fiecare localitate timisana (ca sa ramanem doar in acest perimetru) s-a amenajat o casa de rugaciuni, daca nu chiar doua.
Biserica majoritara incearca si ea sa tina pasul, macar in refacerea parohiilor traditionale si in asigurarea lacaselor de cult pentru fiecare comunitate. Suntem mai aproape de Dumnezeu acum, la doua decenii de la abandonarea ateismului? Greu de spus. Lumea este confuza. Biserica – in sens generic – a trecut prin multe incercari. Cel mai aproape am fost de spiritul crestin in decembrie 1989, cand ne-am intors cu fata spre Catedrala si ne-am rugat impreuna pentru izbavire. De-atunci ne cautam calea si sensul, fiecare dupa puteri, incredintandu-ne cand mai tare, cand mai cu fereala in cate un pastor, si el ratacit cu noi, mirenii, prin meandrele interminabilei tranzitii.