Asta ca asta, dar 41% l-ar vota pe Ceausescu pentru pozitia numarul 1 in stat si, cu atatea voturi, Ceausescu ar fi putut ajunge presedintele Romaniei, in conditiile concurentei politice libere! Ce spun astfel de cifre despre noi, ca popor? Ca pe langa criza economica am intrat si intr-o criza de idealuri? Ca dupa ce ne-am luat „portia de libertate” am irosit cu o viteza uriasa rezervele de optimism la scara nationala, de care dispuneam? Ca normalitatea este plictisitoare si ca n-am identificat nici un obiectiv nou real, dupa ce am intrat in Consiliul Europei, in NATO si in Uniunea Europeana? Probabil. Spatiul Schengen si zona euro – pe care le indepartam voit de noi ca tinte unificatoare – sunt detalii destul de greu de perceput la nivel individual. Sunt destule alte tari mult inaintea noastra ca dezvoltare economica si maturitate politica pentru care Schengen si euro nu sunt obiective majore. Marea Britanie, spre pilda. si asta nu provoaca frisoane publicului, nici nu exclude tara in cauza de la tumultul vietii din Uniunea Europeana. Sa revenim, insa, la Timisoara. La decembrie si la traseele memoriei. Vom asista la slujbe religioase, la depuneri de coroane, lansari de carti, simpozioane stiintifice si mese rotunde.
Ne vom intreba (deja retoric) cat vor mai persista misterele, ce rol au avut serviciile secrete de la noi si de aiurea, ce puteam face diferit. Uitandu-ne spre trecut, stim ca nu putem modifica nimic. Privind spre viitor, ar trebui, totusi, sa fim mai vigilenti cu pastrarea memoriei revolutiei. Nu de alta, dar sa nu ajungem, peste ani, ca cele petrecute in 1989 la Timisoara (la Lugoj, la Arad…) sa fie privite precum alerta de atentat cu bomba pe care am invocat-o la inceput: drept un deranj sacaitor si costisitor, provocat de un nesimtit inconstient care, daca va fi prins, va fi pedepsit conform legii.