Privind azi in urma, realizez ca am crescut si m-am dezvoltat avand puternic imprimat in minte acest concept al schimbarii ce urmeaza sa se intample, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat. De fiecare data insa, ca o fata morgana, aceasta schimbare s-a pierdut undeva in zare. A trecut cumva pe langa mine, pe langa vecinii mei de bloc, pe langa concitadinii mei, si, in general, pe langa toti conationalii mei.
Acest sentiment al destinului neimplinit nu este nicaieri mai acut decat in acest oras minunat, in care m-am nascut si am crescut, si pe care indraznesc sa spun ca il iubesc. Am apasatorul sentiment ca Timisoara nu reuseste sa depaseasca o anumita conditie si o anumita mentalitate. Iar cei care ar trebui sa fie principalii catalizatori ai acestui salt nu au capacitatea de a se ridica la inaltimea acestei raspunderi. De multe ori m-am intrebat si am fost intrebat care este motivul fundamental pentru care, in ciuda oportunitatilor si in ciuda unor premise mai mult decat favorabile, orasul nostru este departe de a-si realiza cu adevarat potentialul.
Singura concluzie la care am reusit sa ajung este aceea ca gandim la o scara mult prea mica.
Un om pe care il respect foarte mult mi-a spus odata, in timp ce incercam fara succes sa rezolv o problema grea de matematica: ”gandesti prea mic pentru o problema asa de mare”. Acele vorbe mi-au ramas intiparite in minte si nu pot sa nu fac o paralela cu abordarea pe care au avut-o si o au toate administratiile orasului nostru. Cumva, nu reusim sa gandim la scara la care ar trebui sa o facem pentru a valorifica potentialul cetatii. Fara indoiala ca reparatiile, modernizarile si amenajarile sunt un lucru esential pentru bunul mers al lucrurilor. Dar ele sunt facute degeaba daca nu sunt parte a unei strategii coerente, in care sa le fie tuturor clar de unde plecam, unde dorim sa ajungem si care sunt costurile aferente.
Realitatea este ca Timisoara nu mai are de foarte mult timp proiecte de anvergura.
Realitatea este ca Timisoara se ascunde de prea mult timp in spatele mitului ca Bucurestiul o saboteaza.
Si, din pacate, realitatea este ca Timisoara, intr-o lume in care imaginea si marketing-ul sunt cruciale, nu prea stie sa se promoveze. Insa, toate acestea nu sunt decat consecinte. Cauza fundamentala a esecului nostru de a ne valorifica excelentul potential este lipsa de strategii si politici publice coerente. La aceasta lipsa se adauga faptul ca toti cei care au condus acest oras din ’89 pana azi au avut viziuni administrative mai degraba decat viziuni antreprenoriale.
In viata oricarei comunitati vine un moment in care, pe langa prioritatile momentului, trebuie sa gandesti in perspectiva. Si sa actionezi ca atare. Trebuie sa ai curajul si responsabilitatea de a aborda proiectele mari, cele care vor influenta dezvoltarea nu in urmatoarele sase luni sau urmatorul ciclu electoral, ci un urmatorii douazeci de ani. Fara aceste proiecte, sunt ferm convins ca acel oras de cinci stele la care visam cu totii va ramane blocat in inimile si sperantele noastre.