Ce au in comun un cosar, un ceasornicar sau un tocilar? Meseria. Mai exact, toti au meserii care, la o prima vedere, nu mai au nicio cautare. Cu toate acestea, insa toti o duc binisor. Cel putin in Timisoara.
Ceasornicariile din Timisoara pot fi numarate pe degetele de la o mana. Mai exista doar patru. Nici nu-i de mirare. Cine mai are nevoie de o pendula, un ceas desteptator sau unul de mana cand un telefon mobil te trezeste dimineata si iti programeaza intalnirile? Raspunsul e simplu: ceasul inca nu e de moda veche. „Va spun eu ca la un costum de firma sau o tinuta eleganta se preteaza un ceas frumos la mana, de preferinta elvetian. Si daca acestea nu va tin o viata, cand se strica veniti la mine“, spune Erika Latkulik, una dintre cei patru ceasornicari din Timisoara.
Si-a inceput meseria in 1984.
Erika Latkulik - ceasornicar Timisoara
Ar fi dorit sa devina medic, insa la Timisoara, dupa terminarea liceului, a trebuit sa aleaga o meserie. A ales sa fie bijutier, dar cum nu erau posturi decat in fabrici pe postul sau, s-a reprofilat. „Stiam ca urmeaza sa merg in fabrica, iar mie mi-a fost groaza. Numai cand ma gandeam ce ma asteapta la UMT nu m-am putut duce. Si s-a ivit un loc de ceasornicar. Asa am ajuns aici“.
Ceasornicaria la care lucreaza din 1984 e cea mai veche ramasa in Timisoara. La fel si clientii sai. E multumita ca zilnic acestia ii trec pragul, iar afacerea sa merge la fel de bine si acum, pe vremuri de criza.
„Nu mai merge cum mergea ca in anii ’80 si ’90, cand existau fabricile din zona si toti aveau cate un ceas desteptator sau un ceas de mana, dar nu pot sa ma plang. Sunt aceiasi pe care-i stiu de-o viata. In fiecare zi vin cu cate o problema: ba s-au stricat acele, ba nu le mai suna, ba le-a picat cureaua. Daca nu-mi placea ce fac va spun sincer nu as fi facut asta“, mai spune Erika Latkulik.
In cei aproape 30 de ani de activitate a vazut toate ceasurile din lume, dar cel mai bine s-a simtit cand a consiliat un tanar sa-si cumpere un ceas Schaffhausen de 4 mii de euro. „Clientii mei sunt oameni de rand. Credeti-ma ca unul care are bani si isi ia un ceas scump nu vine sa-l repare. Prefera sa mai cumpere unul.
Cel mai vechi obiect pe care l-am reparat era o pendula de la sfarsitul anului 1800 care probabil ar valora azi cateva zeci de mii de euro“, mai spune Erika Latkulik care e nevoita sa tina pasul cu tehnologia. „Mecanismele ceasurilor nu se schimba niciodata. Doar modelele. Oricum aproape lunar imi iau din Budapesta revistele cele mai noi despre ceasuri“.
Murdaria aduce noroc
Intr-o era in care caloriferul, radiatorul sau centralele pe gaz sunt la mare cautare, cosarii nu mai au niciun viitor. Aparent doar. Coleman Mohaut (foto), cosar de 13 ani, spune ca lucrurile stau cu totul altfel. Din pacate, forta de munca e insuficienta si nu hornurile.
Cat e ziua de lunga, Coleman Mohaut curata hornurile timisorenilor si spune ca nu se vede facand altceva in viitorul apropiat. “In 98 cand m-am apucat de coserit eram strungar frezor. M-am reprofilat, n-am avut de ales, pentru ca trebuia sa castig niste bani”, spune acesta. Nu e casa pe al carei acoperis sa nu se fi urcat si nici horn sa nu-l cunoasca ca pe propriul buzunar.
Cosarii Timisoarei
„Imi place, nu pot zice ca nu. Cosari mai suntem doar 6 si nu se vede sa vina din spate altii. Nu e o meserie usoara in conditiile in care mi se intampla sa ajung acasa negru si sa am cenusa pana si intre degetele de la picioare. Dar asta este, cineva trebuie sa faca si asta“.
Satisfactia hornarilor nu e la cosul casei, ci cand merg pe strada. „Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa ma manjesc de cenusa la ora 10 dimineata. Pana seara cand mai aveam de curatat alte cosuri trebuia sa merg la clienti asa murdar. Dar cand lumea ma vedea pe strada, credeti-ma, se apropia de mine sa ma atinga. Chestia asta ma facea sa fiu mandru de meseria pe care o am“, mai spune Coleman Mohaut.
Cosarul ne garanteaza ca meseria lui nu va muri nici in o suta de ani. Asta si pentru ca e o meserie ce aduce noroc.
„Va spun eu ca nu va muri pana in ziua in care se va opri constructia de case. Dar nici atunci. Ganditi-va ca toti cei care renunta la incalzirea pe lemn si trec la ce pe gaz, tot pe la noi trec. Noi suntem cei care trebuie sa le curatam si sa le verificam cosul, deci viitorul nu este negru“, mai spune zambind aducatorul de noroc.
Tocilaritul e o meserie care se fura, nu se invata
Daca intrebi tinerii din ziua de astazi ce e un tocilar, toti ti-ar spune ca sunt acei elevi care invata intruna, fara sens. Asta si pentru ca adevaratii tocilari, cei ce ascut brice, foarfeci si cutite, si-au redus simtitor activitatea si s-au apucat de facut altceva.
In Piata Traian insa, proprietara unui astfel de atelier de tocilarit nu se poate plange de clienti, asta pentru ca a invatat in timp ca din ascutitul de cutite pentru vecini doar supravietuiesti. Astazi, in anul 2011, se poate lauda ca toate bisturiele din spitalele timisene, foarfecele de la saloanele de infrumusetare sau cutitele de la macelariile din Timisoara se ascut la ea in atelier.
Rodica Romosan a furat meseria in anii 80 de la sotul sau, iar de atunci nu a mai lasat din mana polizorul. „Chiar daca pare ciudat ca sunt femeie, este meseria care mi-a adus cea mai mare satisfactie. Nu ma vad facand altceva. Sotul meu avea un atelier de tocilarie in Iosefin. In ’83 m-am dus la el la lucru si am furat meserie. In ’87 ne-am mutat in Piata Traian si de atunci tot aici lucram“, spune Rodica Romosanu.
Rodica Romosanu - tocilar
Povestea atelierului in care lucreaza e una demna de telenovele. „Era al unui evreu. Sotul meu fiind neamt nu a putut sa-l cumpere. L-am luat eu, pentru ca eu eram romanca si aveam alt nume decat al lui“, isi aduce aminte femeia.
De cand l-a preluat l-a transformat, iar astazi are o afacere care i-ar face invidiosi pe o multime de intreprinzatori.
„Nu ma pot plange ca nu merge. Fiind putini in bransa, clientii se maresc pe zi ce trece. Tot ce inseamna bisturiu in spitalele din Timisoara sunt ascutite aici la mine. Toate frizeriile din oras isi ascut foarfecele si bricele la mine. Ca sa nu mai vorbesc de macelariile din oras. Plus ca fiind de multa vreme in bransa am reusit sa-i conving si pe romanii plecati in strainatate sa-mi trimita obiectele la ascutit“, mai spune doamna Rodica, asa cum este cunoscuta in cartier.
Femeia spune ca viitorul meseriei sale e incert, asta pentru ca nu stie daca cei doi baieti ai sai s-ar apuca vreodata de tocilarit. „Ei au furat meserie, dar nu si-au facut o cariera din asta. Poate, daca voi iesi eu la pensie, ii va atrage sa faca asta“, conchide Rodica Romosanu.
