Numarul membrilor de sindicat a scazut continuu, transformarea pietei muncii obligand la mai multa flexibilitate şi inovare. Sindicatele n-au reuşit nici sa preintampine deteriorarea conditiilor de munca, nici sa contracareze risipirea patrimoniului social, nici sa negocieze eficient cu noile patronate contractele colective – indiferent ca este vorba despre o institutie sau firma, respectiv – despre o ramura intreaga. De la Miron Cozma incoace, nici nu s-a mai vazut o mişcare sindicala de amploare suficient de consistenta ca sa sperie vreo guvernare. Dar, mai ales, cei mai multi dintre angajatii activi pe piata fortei de munca au constatat cat de mult ne-am intors la modelul dublului discurs de pe vremea lui Ceauşescu, cand aveam enumerate pe hartie cele mai minunate realizari şi drepturi, dar in realitate… Aşadar, in numele poporului. Cine se mai anunta? Cine mai vrea sa fie purtatorul de cuvant al milioanelor de cetateni ai acestei tari? Era sa uit. Televiziunile. Care şi-au luat in serios rolul de mobilizator al natiunii. La o adica, dupa tele-revolutie, de ce n-am avea şi o tele-guvernare? Necazul este altul. Orice discursuri mobilizatoare s-ar rosti, de o parte sau de alta a argumentarii, responsabilitatea pentru soarta natiunii o are tot natiunea. Din pacate, vocile foarte zgomotoase de pe scena publica nu produc solutii realiste, macar pe termen mediu, ca sa vedem cum vom fi un popor european adevarat, nu doar o populatie manata incoace şi incolo, de interesele conjuncturale ale unor lideri care au pierdut contactul cu lumea reala.