Oamenii au vanat pana la disparitie multe dintre marile mamifere preistorice, iar efectele acestei pierderi asupra ecosistemelor se mai resimt si azi, arata un studiu ecologic.
Inaintea de sosirea oamenilor in America de Sud, in aceasta regiunea traiau specii spectaculoase de animale de mari dimensiuni, precum gliptodonul (un mamifer cu copul acoperit de o carapace), lenesii terestri uriasi si gomfoteridele, inrudite cu elefantii actuali.
Dar, odata ce specia umana s-a raspandit in America de Sud, acum cca. 12.000 de ani, aceste animale au disparut, sub efectul unei duble lovituri : vanarea intensiva de catre om si schimbarile climatice .
Or, aceste mari mamifere aveau un rol farte important in dinamica ecosistemelor: excrementele lor fertilizau solul, introducand in el nutrienti, iar eliminarea din ecosistem a acestor animale a afectat lantul circulatiei substantelor nutritive, duppa cum explica Chris Doughty de la Universitatea Oxford.
Cercetatorii au simulat distributia fosforului – un element absolut necesar cresterii plantelor – in bazinul Amazonului din America de Sud.
Amazonia adaposteste inca o diversitate extraordinara de animale, dar extincta de acum 12.000 de ani a dus la disparitia tuturor marilor mamifere erbivore, iar aceasta extinctie a avut un efect profund asupra distributiei fosforului.
Cercetatorii au pornit de la relatia dintre dimensiunile animalelor actuale si distributia nutrientilor, pentru a estima cat de mult fosfor transportau marile erbivore – azi disparute – din America de Sud in urma cu 15.000 de ani, inainte de a intra in declin.
Modelul sugereaza ca megafauna ar fi raspandit acesti nutrienti pe distante de 50 de ori mai mari decat o fac animalele de azi. Disparitia acestor specii uriase a redus circulatia nutrientilor cu 98%. Explicatia consta in faptul ca animalele mari transporta cantitati mari de hrana in intestin, pentru mai mult timp decat cele mici, si calatoresc pe distante mai mari in cautarea hranei. Extinctia animalelor mari a eliminat, practic, mijloacele de transport al nutrientilor pe distante lungi.
Cercetatorii cred ca acelasi lucru s-a intamplat si in America de Nord, Europa si Australia, unde au avut loc extinctii similare ale megafaunei, aproximativ in aceeasi perioada.
Daca estimarile specialistilor sunat corecte, inseamna ca bazinul Amazonului inca nu si-a revenit complet in urma extinctiei megafaunei sudamericane. Raspandirea nutrientilor va mai fi afectata timp de inca 17.000 de ani de acum incolo, desi efectele vor fi mai putin vizibile in comparatie cu consecintele dramatice pe termen scurt, produse de incalzirea globala si defrisarile masive.
Fenomene asemanatoare s-ar putea petrece si in zilele noastre, in cazul in care ar disparea megafauna africana. intr-un studiu separat, oamenii de stiinta au examinat, de asemenea, modul in care animalele mari contribuie la circulatia nutrientilor in parcul National Kruger din Africa. Aici, elefantii si rinocerii transfera nutrientii din zonele cu sol bazaltic, bogate in nutrienti, spre cele cu sol granitic, mai sarace in substante nutritive, permitand astfel plantelor sa creasca si pe acestea din urma. Disparitia acestor specii mari de erbivore – deja grav amenintate din cauza braconajului – ar reduce circulatia nutrientilor cu cca. 50%, cu efecte severe asupra ecosistemelor.