Adrian Orza: Narcis, clonat in personaje publice ce-si definesc cu verva zgomotul existential

Mitologicul Narcis, cu siguranta, a fost cel mai tragic personaj. A murit rapus  de durere, indragostit. De propria-i imagine reflectata in apa. Pedepsit de Nemesis, neputand sa ajunga la cel de care se indragostise, iremediabil. Propria-i imagine!  Nu trebuie decat sa ai o pasiune naturala pentru mituri, fara veleitati stiintifice, sa le stii povestea.

Tentatia de a crede ca Narcis a murit atunci, demult, in vremuri imemoriale, te poate insela oarecum. Pentru ca, desi a lasat,  in urma lacrimilor planse, frumoase narcise, intre timp,  zic unii care se pricep, a devenit caz patologic.

Clonat in personaje publice, ce-si definesc cu verva si aplomb, zgomotul existential si prezenta obositor de cotidiana in viata noastra, Narcis exista! Nu trebuie decat sa iesi pe strada sau mai ales sa  pornesti televizorul si te inunda. E peste tot. In „entertainment”, in „tocsouri” de duzina, in analisti de toate felurile. In divorturi si iubiri celebre si celebrate mai ceva ca moastele plimbate prin multimi hamesite. E  in toate echipele de zgomot si lumina, care ne tiuie in fiecare zi in urechi. E pe strada, e in „jipan”, bagat cu capul in lantul de aur, ca boul  in jug,  cu tatuajul cat harta lumii, pe pielea-i obosita, sau cu poseta atarnata balanganit, de cotul pitipoancei ajunse peste noapte vedeta.

Dar mai presus de toate, Narcis  e in politica. Acolo se simte in largul lui. Acolo infloreste si se desfata. Narcisul zilelor noastre, in toata splendoarea lui! E cel mai frumos, cel mai destept, cel mai competent, cel mai indreptatit, cel mai iubit, cel mai stimat, cel mai asteptat. Cel mai cel! Niciodata mai putin. Nicaieri fara el. Desi nu il vrem, suntem condamnati sa ne vrea. Sau invers? Sau oricum…

Cine mai stie, in afara de el?…. Ne da lectii, ne spune ce si cand avem voie sa facem si, mai ales,  de ce. Ne spune ce ne asteapta. Si ce-ar fi fost daca nu era el.  Ne spune de ce traim, si pentru ce ne da el voie sa facem asta. Viata fara el e un nonsens.

Intotdeauna  stie ce trebuie sa faca altii. E foarte priceput aici. Ca un farmacist, te ia la lupa cu precizie. Da senzatia ca are un microscop in buzunar, cu care e  gata sa te  ghilotineze orice ai face. „Nu, nu ai facut bine. Trebuia asa si pe dincolo” – ti-o zice savant, fara sa fi transpirat vreodata pentru vreo idee.  E axioma existentei lui. Asa ca bagati bine la cap!  Pentru ca el, le stie oricum pe toate si mai ales le-a facut deja. Si oricum, ati ghicit,  le-a facut mai bine decat le-am  face noi .

E  intotdeauna cineva  sau ceva la capatul aratatorului sau. Tintuit ca un kalashnikov, mitraliaza tot ce ii iese in cale. Niciodata ramas fara munitie in tupeu si aroganta.  Atotputernic si atotstiutor, doctor docent in toate, isi tese propria-i biblie printre supusii laudatori, ad-hoc slujbasi in ale pupincurismului prafuit.

Venirea Revolutiei,  nu i-a protejat doar limba de avatarurile la care urma sa si-o supuna singur, in dosul sefilor ce urmau sa vina. L-a facut chiar sef!  Asa a devenit  miezul tuturor adevarurilor existentei noastre umile. Acum e  viitorul nostru luminos. E tunelul insusi, nu doar lumina orbitoare de la capatul lui.  E chiar trenul ce vine din sens opus, daca nu avem flerul sa ne dam la o parte.

Pentru ca nu poate fi contrazis, e in toate comisiile, comitetele, prezidiile si birourile  care s-au inventat. Isi extrage cu discretie stipenda grasa din ele, cu harnicia unei albine si tupeul unui bondar. E intotdeauna oriunde si oricand. E pretutindeni si nicaieri, in acelasi timp, fie ca te astepti sau nu. Vine cand nu e chemat si pleaca de fiecare data, cand nu te astepti. Pentru ca, mai tot timpul,  tocmai trebuia sa fie deja in alta parte.  A decretat cu emfaza ca e primul in toate. Si ai face bine sa nu il contrazici. Pentru ca intotdeauna are „argumentele” pregatite. Si vei iesi in pierdere, oricum. Pentru ca trece usor de la rolul de intelectual, pe care il joaca cu mediocritate, la cel de tata de mahala, in care exceleaza de fiecare data.  Si, desi pare incredibil, isi  iubeste semenii! E drept, o face, la fel ca ancestralul sau stramos, prin el insusi. Pentru ca el stie, ca noi ceilalti, traim, pentru ca el sa existe. Daca el se iubeste, trebuie sa il iubim si noi! Ordinul asta se executa, nu se discuta! O poveste fara de sfarsit.

O ridicola molie, ce se viseaza fluture…

Mi-am amintit,   in timp ce scriu aceste neimportante si nevinovate  ganduri,  de Zeii si Moliile  lui  Octavian Paler. De spectacolul ironic al  acrobatiilor moliilor, in intunericul obscur al melancoliilor, deceptiilor si regretelor noastre tarzii….

Oare n-ati vrea voi,  totusi, moliilor, sa ne lasati putin sa respiram?