Butoara uriasilor

La noi in Banat, in satucul cu nume de spic de pe valea raului Poganis, babele si mosii satului, ne povesteau despre uriasii care au trait acolo in zona. Dar, din dorinta omului simplu de a fi cat mai convingator si mai interesant, batranii exagerau si “mutau” povestile cat mai aproape de vremurile noastre. Astfel, una dintre povestile care ma infiora, era aceea cu “butoara uriasilor”. Mosu meu, mosu’ Laica (asta-i era porecla) isi rasucea tacticos mustatile galbene de tutun si aprinzandu-si o “maraseasca” fara filtru , incepea sa vorbeasca rar, inconjurat de un nor inecacios de fum :“ He, he, daca ai sti ca mosu’ lu’ mosu’ meu, zicea ca atunci cand tatal lui era copil, aici in sat la noi traiau uriasi…“. Pentru mine, copil fiind, asta insemna ca s-a intamplat … ieri . Ma intrebam, cum adica tata lu’ mosu’ lu mosu lui ?

Apoi, mosu’ Laica continua: “Ma, si aveau uriasii astia o putere nemaivazuta, erau inalti cat casa si mancau … marvele (vitele si caprele ) oamenilor, iar cand nu gaseau marve, mancau copiii ramasi singuri, seara afara prin sat …!! Cand auzeam asta, eram deja palid de frica. Baba Iconia, care framanta intr-o copaie de lemn un aluat, il repezea pe mosu’ :“ Taci bolandule (nebunule) si nu sparia copilu’, ca nu mai doarme noaptea si se pisa pa el de frica, in pat … !“  Mosu, continua nestingherit :“ Dapai, aveau uriasii astia casa in pamant, acolo sus in deal. Daca te duci acuma , vezi butoara ( gaura) pe unde intrau ei . Acuma s-o mai surpat butoara, dar acu cativa ani era mare si puteai sa intri cu caii si cocia in deal, la uriasi in casa . inauntru in deal sunt scaune si o masa mare, mare de piatra, masa la care ei mancau crude marvele pe care le furau de la oameni; iar pe copiii rataciti din sat, ii tineu slugi la ei si dupa ce se mai ingrasau si copiii astia, dapai ii mancau si pe ei. Numa ca pe copii mai intai ii frigea!

Ca, oamenii nu au carnea asa buna ca vitele !” Stateam cu gura cascata, si-mi promiteam sa nu mai ies noaptea pe drum ca sa prind licurici, pe care apoi sa-i bag intr-o cutie de chibrituri. Ma si imaginam, fugarit de un urias , care pasea peste turla bisericii si urla strigand-mi sa stau ca de nu ma mananca! … Astazi, cand ma gandesc la povestile lu Mosu’ Laica, si la placintele facute de Baba Iconia, la ceea ce simteam cand vorbea de “butoara uriasilor , zambesc si va marturisesc un mare secret: dupa ce am ajuns student, am organizat cu niste prieteni din Timisoara o “expeditie” sa gasim butoara si sa intram inauntru in deal. Butoara am gasit-o, dar ca orice gaura la care visam, era… infundata.