Drama nestiuta a unuia dintre cei mai buni si mai iubiti antrenori de copii din Timisoara, profesor la o scoala de elita. 17 Decembrie 1989, ziua in care mama i se prabusea sub gloante pentru ca si-a dorit o viata mai buna. ‘I-am urmat mamei visele si i le-am implinit’

TIMISOARA. Profesor. Antrenor de fotbal. Om cu suflet mare. Idol pe arena de la Auto si unul din cei mai inimosi tehnicieni pe care ii are Timisoara. Vorbim despre Harald Pinzhoffer, si putini dintre cei apropiati sportului rege, fotbalul, nu il cunosc.

‘Hari‘, asa cum il stie toata lumea, are insa o poveste de viata tulburatoare, pe care putini o stiu. Este copilul unui erou al Revolutiei din 1989, care in acea zi de 17 Decembrie avea sa treaca prin cea mai sfasietoare durere, ce i-a schimbat complet destinul.
Vorbim despre o lectie de viata si o putere incredibila de a merge mai departe si de a arata ca sacrificiul suprem, chiar al celor ce ti-au dat viata, te obliga sa devii mai bun!

17 Decembrie 1989, ziua in care s-a schimbat totul

„Era duminica, 17 Decembrie 1989, eram acasa, impreuna cu fratele meu mai mic, Bruno, care avea atunci 11 ani, iar eu aveam 13, si cu mama mea, Georgeta, in varsta de 35 de ani. Se auzise zvonul ca se intampla <ceva> in oras si ca oamenii au capatat curajul de a spune cu voce tare ca-si doresc libertate si sa scape de regimul comunist. Locuiam in Calea Lipovei si inca nu stiam ce s-a intamplat prin 15 sau 16 decembrie, decat asa ceva foarte vag. La un moment dat, au venit niste vecini la noi sa ne spuna ca se aude ca vin oameni de la UMT protestand. Erau doua familii la noi in bloc cu care ne intelegeam foarte bine. Blocul nostru era in apropierea unitatii militare de pe Calea Lipovei, dar din apartamentul nostru nu vedeam ce se intampla in strada, asa ca ne-am dus la vecinii de la etajul doi sa ne uitam pe fereastra. Dupa foarte scurt timp mama si vecinii au plecat sa se alature demonstrantilor. Isi doreau mult o viata in liberatate si un trai mai bun pentru toti. Pe noi, copiii, ne-au lasat impreuna in casa. Dupa un timp, pe la ora 20.00, au inceput sa traga. Noi ne-am ascuns speriati, ca nu stiam ce se intampla, si asteptam ca mama si parintii prietenilor nostri sa se intoarca. Vecinii au venit, dar din pacate, mama nu. Am intrat in panica. Eu, fiind cel mai mare, aveam 13 ani, am iesit in fata blocului si ii intrebam pe demonstrantii care treceau pe langa mine daca au vazut-o pe mama, daca stiu ceva de ea. In cele din urma a venit un barbat care mi-a spus ca a vazut o femeie cu ochelari cazuta, impuscata, chiar pe campul din fata blocului nostru. Dupa ce s-a facut liniste si nu se mai auzeau gloantele, vecinii mi-au zis sa stau in casa ca se duc ei acolo s-o caute pe mama”, povesteste Hari Pinzhoffer. Cosmarul abia acum incepea…

Antrenorul de astazi si copilul de atunci continua povestea cutremuratoare.

„Au gasit-o intr-adevar acolo. Era deja moarta, noi inca nu stiam. Au luat-o de acolo. In momentul in care au intrat in bloc, eu eram pe casa scarii. Am vazut-o si m-am speriat foarte tare. Vecinii m-au bagat in casa unui alt vecin si pe mama au dus-o in apartamentul nostru. Au sunat-o pe matusa noastra, care era infirmiera la Spitalul Judetean si era de garda in acea noapte. Noua, copiilor, ne-au dat niste calmante ca sa putem dormi. Dimineata a venit matusa si ne-a dat vestea groaznica, mama intr-adevar murise, desi noi speraseram pana in ultimul moment sa nu fie adevarat. In acea dimineata, de 18 Decembrie, am vazut-o pentru ultima oara pe mama, apoi au dus-o la Judetean. Din cate stiu eu, nu au declarat-o impuscata. Glontul ii lasase doar zgarietura in fata, rana mare era in spate, asa ca au spus ca ar fi murit de infarct si nu au pus-o alaturi de cei ucisi de gloante. Cred ca acesta e motivul pentru care mama nu a fost dusa la crematoriul din Bucuresti. Pe 22 decembrie am reusit sa o luam de la spital, ea fusese ascunsa acolo, si in aceeasi zi am inmormantat-o in Cimitirul Eroilor. In acea zi se tragea inca, de aceea niciun preot nu a avut curajul sa vina in cimitir. Intr-un final am gasit un preot catolic care ne cunostea si care a avut curajul sa oficieze slujba de inmormantare. A doua zi ne-am dus sa aprindem lumanari la mormantul mamei, iar cavoul din vecinatate era spart si ravasit. Ulterior am auzit ca acolo s-a fi ascuns asa-zisii teroristi, care nu stiu nici acum daca au existat sau nu”.

Amintiri reprimate. Amintiri vii

Viata l-a pus la mare incercare dupa Decembrie 1989 pe Hari Pinzhoffer.

„Nu ne-a fost usor, dupa acele evenimente din Decembrie. I-am avut alaturi doar pe fratele meu, Bruno si pe varul nostru Cristi, care este ca un frate pentru noi. Ne ingrijea matusa noastra, mama lui Cristi. In 1990, mama mamei noastre, bunica Livia Szilasi, care traia in Ungaria, s-a intors in tara sa ne dea o mana de ajutor. Dupa un timp, matusa a plecat in SUA si ne-a lasat pe toti trei in grija bunicii careia si azi ii spun “Mami” pentru ca ea ne-a educat si ne-a ingrijit cu dragoste. Dupa cativa ani a reaparut tata in viata noastra si acum avem o legatura stransa si apropiata. In acele momente din Revolutie tata nu facea parte din viata noastra fiind despartit de mama. Dar iata cum lucrurile au luat aceasta intorsatura„, a mai povestit profesorul.

Pentru Hari Pinzhoffer mama pierduta la o varsta atat de frageda a fost si ramane un exemplu. I-a urmat si i-a implinit visele.

„Fratele meu, Bruno, pe atunci avea 11 ani. Nu stiu ce a inteles el sau cum a perceput acele evenimente din viata noastra. Este prea dureros si pentru el si pentru mine si de aceea noi doi nu am discutat niciodata acest subiect, desi suntem foarte apropiati ca frati. A trebuit sa mergem mai departe si am incercat pe cat posibil sa realizam dorintele mamei, sa terminam scoala, sa facem o facultate. Mama ne spunea mereu sa invatam, sa facem scoala, cat mai multa scoala, pentru ca numai asa avem sanse frumoase in viata. Mama nu a reusit sa-si termine studiile, dar ii placea foarte mult sa citeasca. Era mereu la biblioteca din Calea Lipovei, unde acum e caminul de zi pentru batrani, cred ca a citit toate cartile de acolo. A primit chiar si o diploma ca fiind cel mai prolific cititor. Asta ne-a motivat tot timpul dupa ce mama nu a mai fost langa noi. De aceea am realizat ceva in viata. Am facut o facultate, ca si fratele meu. Eu am devenit profesor, ceea ce e o onoare pentru mine, si cred ca mama ar fi mandra. Sunt si antrenor de fotbal, fotbalul fiind marea mea pasiune„, a mai spus Hari Pinzhoffer.

O viata mai buna datorita sacrificiului din 1989. Dar si multe regrete si intrebari fara raspuns

„Pe plan personal eu cred ca am reusit. Mi-am intemeiat o familie. Alaturi de sotia mea Camelia si de fiica noastra de doi ani si jumatate, Natasha, am o viata minunata, mi-am regasit linistea interioara, sunt fericit. Despre politica? Va spun sincer ca nu am fost niciodata pasionat de politica. Un singur lucru ma doare si acum, la 30 de ani de la Revolutia din Decembrie 1989, ca se incearca discreditarea Revolutiei. Inca se spune ba ca a fost lovitura de stat, ba ca a fost doar o revolta populara sau chiar Revolutie furata. Vreau sa stiti ca mama mea a iesit in strada pentru un ideal, pentru ca noi, cei care urmam, sa putem duce o viata mai buna, liberi si frumosi. Mama nu stia cine e Iliescu, nu stia ca se pregateste o lovitura de stat sau nu, nu avea cunostinte politice. Acei oameni care au murit luptand pentru libertate in zilele acelui Decembrie insangerat nu au fost o masa de manevra, nu au fost manipulati sa iasa in strada pentru cineva. Au iesit pentru o viata mai buna si mai frumoasa. Nici azi, la 30 de ani de la Revolutie, nu exista raspunsuri concrete la intrebarile pe care le-am tot auzit de-a lungul anilor: Cine a tras in noi? Cine sunt cei vinovati pentru tot ce s-a intamplat? Cei care au fost declarati vinovati au scapat mult prea usor. Catre generatia tanara si catre cele care vor urma adresez rugamintea sa nu uite niciodata sacrificiul facut de acei Oameni, acei Eroi, care au fost ucisi sau raniti pentru ca noi azi sa putem sa ducem o viata libera in democratie. Datorita acestor Oameni nu mai traim intr-un regim totalitar asa cum vedeti ca se mai intampla si in ziua de azi, vedeti cazul Coreei de Nord„, a mai spus Hari.

Harald Pinzhoffer a urmat cursurile Liceului Nikolaus Lenau, acolo unde si preda copiilor sportul, el fiind absolvent al Facultatii de Educatie Fizica si Sport din Timisoara. In paralel, a facut fotbal, iar inca de mic copil s-a mutat cu grupa sa de la „UMT” la „Auto”.

Acolo, in Freidorf, a ajuns o adevarata legenda, un jucator talentat, dintr-o generatie care a facut istorie pentru micul club din acea parte frumoasa de Timisoara si apoi a devenit antrenor. A antrenat adeseori gratis tinere talente si creste zeci de copii pe dreptunghiul verde, pe care ii invata cu dragoste despre valorile ce n-au voie sa se piarda. Pregateste si copii de la Academia Ripensia, iar in plan sportiv inca n-a-ncetat sa spere ca Timisoara sa ajunga unde a mai fost, si chiar mai sus, in „frunce”.