Ger in suflet. Urc scarile din metroul Bucurestiului si cand ies la lumina, zapada imi scartie sub cizme

TIMISOARA. E un frig de crapa pietrele. Oamenii se indreapta grabiti si preocupati fiecare cu ale sale nevoi. Nimeni nu zambeste, nimeni nu e incruntat, dar toti fara exceptie sunt preocupati de ceva. Unii au grija sa nu alunece ca sa-si rupa vreo’ mana, altii se grabesc spre casa lor incalzita, dar toti trecatorii ocolesc ceva, ce sta in calea lor pe trotuar.

Initial, am crezut ca este un cos de gunoi acoperit cu niste zdrente, dar apropiindu-ma am vazut altceva. in genunchi, imbrobodita cu niste zdrente, statea o batrana cu mana intinsa. Batranica nu misca. Afara erau aproape minus douazeci de grade iar ea, statea ingenunchiata, adusa de spate, cu capul plecat.

Se vedea iesind dintre zdrente un nas rosu si o mana palida ce se intindea spre oameni. Trecatorii continuau sa treaca nepasatori pe langa ea ca pe langa un mic obstacol troienit. Toti o ignorau. Ca si cum, aceasta femeie era intr-un univers paralel cu al nostru, ea fiind invizibila pentru toti ceilalti. M-am oprit si am privit atent sa vad reactia oamenilor. Dupa cateva minute, vazand ca ea nu misca m-a strafulgerat o idee: femeia era moarta de frig!? Am scos o bancnota de cinci lei si i-am pus-o in palma. Nici o reactie…; am atins mana ei inghetata si am simtit un usor spasm.

Afara continua sa ninga marunt si bancnota ramanea tot in mana ei, fluturand usor. Am plecat si cand am ajuns la vreo zece metri departare, mi-am intors privirea spre mana albita de ger, era tot intinsa cu bancnota fluturand intre degete; nu era nici un gest sau vreo miscare cat de mica. Doar fulgii marunti, parca se asezau usor pe bancnota. Ajuns in camera mea de hotel, incalzit si tolanit in pat, cu telecomanda in mana, butonam aiurea canalele televizorului. Dar, orice faceam, imaginea mogaldetei cu mana intinsa nu-mi iesea din cap. Parea ca aceasta imagine s-a intiparit adanc pe retina mea si orice faceam, chiar si cu ochii inchisi, revedeam imaginea. Apoi, brusc am simtit un nod in gat si lacrimi imi curgeau din ochiul meu stang.

Poate ca acesta e ochiul de pe partea inimii. Ochiul sufletului! Brusc mi s-a facut rusine! Rusine ca n-am avut curaj sa ma aplec in fata batranicii sa o privesc in ochi. Sa o fi luat de umeri si sa o duc in Pasajul Universitatii, sa o asez pe un scaun si sa-i dau sa manance. Sa-i fi cumparat manusi si fular sau poate o caciula. Poate si o pereche de cizme? Lacrima mi se prelingea pe obrazul meu stang si ma gandeam la bunica mea si la toti batranii pe care i-am cunoscut. imi era rusine de mine, de lipsa mea de omenie si curaj. De faptul ca treceam toti nepasatori pe langa ea. Am vrut sa ma imbrac si sa ma intorc la ea, dar… n-am facut acest gest. Seara, dupa cateva ore, in drumul spre Ateneu, am facut un mic ocol si m-am dus din nou sa vad daca batranica mai era.

Afara era un ger cumplit iar in sufletul meu gerul era si mai mare. Batranica nu mai era dar in zapada se vedeau doua adancituri ramase de la genunchii ei. Nu stiu daca a murit sau daca cineva a dus-o la spital, dar stiu ca adanciturile genunchilor ei din zapada s-au mutat in sufletul meu, iar mana ei intinsa imi strange si azi inima. Cred, ca de atunci am in fiecare iarna ger in suflet si regret ca nu pot sa intorc timpul inapoi. Dar sper ca poate, cineva cu un suflet cald, o fi luat-o acasa la el pe batranica si a facut ceea ce eu n-am facut. Binecuvantat sa fi tu acela care ai facut acest gest!

Iar acum, cand Romania e sub troiene, oameni nu treceti nepasatori pe langa mogaldetele noastre cersind ajutor! Ca sa nu aveti turturi de gheata adanc infipti in suflete!