Mariana Cernicova
Votul pentru motiune a repus in discutie problema reprezentativitatii. Cine pe cine reprezinta? Cine poate spune, cu toata indreptatirea, ca vorbeşte in numele poporului roman şi este exponentul intereselor celor multi? Cat de adevarate sunt marturiile de viata prezentate in argumentarile pentru demolarea politicii guvernului? Politicienii de vremuri noi, in douazeci de ani de activitate, au compromis ideea solutiei politice. Lipsa de consecventa fata de propriile platforme ideologice, zig-zagurile individuale prin partide (aşa-numitul „traseism politic”, adesea drapat in mantia interesului de grup – deh! Numai aşa obtinem banii pentru proiectele comunitatii. Sau altceva, mai frecvent, invocarea lui „nu puteam, cu conştiinta impacata, sa mai raman acolo!”), lipsa de compasiune pentru problemele omului marunt şi ridicatul din umeri cand vine vremea scadentei şi electoratul vrea sa ştie rezultatele efective ale demersurilor politice, toate acestea fac din omul politic al Romaniei contemporane un soi de Darth Vader pe care nu ai cum sa-l simpatizezi. La randul lor, liderii sindicali nu se simt, nici ei, prea confortabil.
Numarul membrilor de sindicat a scazut continuu, transformarea pietei muncii obligand la mai multa flexibilitate şi inovare. Sindicatele n-au reuşit nici sa preintampine deteriorarea conditiilor de munca, nici sa contracareze risipirea patrimoniului social, nici sa negocieze eficient cu noile patronate contractele colective – indiferent ca este vorba despre o institutie sau firma, respectiv – despre o ramura intreaga. De la Miron Cozma incoace, nici nu s-a mai vazut o mişcare sindicala de amploare suficient de consistenta ca sa sperie vreo guvernare. Dar, mai ales, cei mai multi dintre angajatii activi pe piata fortei de munca au constatat cat de mult ne-am intors la modelul dublului discurs de pe vremea lui Ceauşescu, cand aveam enumerate pe hartie cele mai minunate realizari şi drepturi, dar in realitate… Aşadar, in numele poporului. Cine se mai anunta? Cine mai vrea sa fie purtatorul de cuvant al milioanelor de cetateni ai acestei tari? Era sa uit. Televiziunile. Care şi-au luat in serios rolul de mobilizator al natiunii. La o adica, dupa tele-revolutie, de ce n-am avea şi o tele-guvernare? Necazul este altul. Orice discursuri mobilizatoare s-ar rosti, de o parte sau de alta a argumentarii, responsabilitatea pentru soarta natiunii o are tot natiunea. Din pacate, vocile foarte zgomotoase de pe scena publica nu produc solutii realiste, macar pe termen mediu, ca sa vedem cum vom fi un popor european adevarat, nu doar o populatie manata incoace şi incolo, de interesele conjuncturale ale unor lideri care au pierdut contactul cu lumea reala.
Votul pentru motiune a repus in discutie problema reprezentativitatii. Cine pe cine reprezinta? Cine poate spune, cu toata indreptatirea, ca vorbeşte in numele poporului roman şi este exponentul intereselor celor multi? Cat de adevarate sunt marturiile de viata prezentate in argumentarile pentru demolarea politicii guvernului? Politicienii de vremuri noi, in douazeci de ani de activitate, au compromis ideea solutiei politice. Lipsa de consecventa fata de propriile platforme ideologice, zig-zagurile individuale prin partide (aşa-numitul „traseism politic”, adesea drapat in mantia interesului de grup – deh! Numai aşa obtinem banii pentru proiectele comunitatii. Sau altceva, mai frecvent, invocarea lui „nu puteam, cu conştiinta impacata, sa mai raman acolo!”), lipsa de compasiune pentru problemele omului marunt şi ridicatul din umeri cand vine vremea scadentei şi electoratul vrea sa ştie rezultatele efective ale demersurilor politice, toate acestea fac din omul politic al Romaniei contemporane un soi de Darth Vader pe care nu ai cum sa-l simpatizezi. La randul lor, liderii sindicali nu se simt, nici ei, prea confortabil.
Numarul membrilor de sindicat a scazut continuu, transformarea pietei muncii obligand la mai multa flexibilitate şi inovare. Sindicatele n-au reuşit nici sa preintampine deteriorarea conditiilor de munca, nici sa contracareze risipirea patrimoniului social, nici sa negocieze eficient cu noile patronate contractele colective – indiferent ca este vorba despre o institutie sau firma, respectiv – despre o ramura intreaga. De la Miron Cozma incoace, nici nu s-a mai vazut o mişcare sindicala de amploare suficient de consistenta ca sa sperie vreo guvernare. Dar, mai ales, cei mai multi dintre angajatii activi pe piata fortei de munca au constatat cat de mult ne-am intors la modelul dublului discurs de pe vremea lui Ceauşescu, cand aveam enumerate pe hartie cele mai minunate realizari şi drepturi, dar in realitate… Aşadar, in numele poporului. Cine se mai anunta? Cine mai vrea sa fie purtatorul de cuvant al milioanelor de cetateni ai acestei tari? Era sa uit. Televiziunile. Care şi-au luat in serios rolul de mobilizator al natiunii. La o adica, dupa tele-revolutie, de ce n-am avea şi o tele-guvernare? Necazul este altul. Orice discursuri mobilizatoare s-ar rosti, de o parte sau de alta a argumentarii, responsabilitatea pentru soarta natiunii o are tot natiunea. Din pacate, vocile foarte zgomotoase de pe scena publica nu produc solutii realiste, macar pe termen mediu, ca sa vedem cum vom fi un popor european adevarat, nu doar o populatie manata incoace şi incolo, de interesele conjuncturale ale unor lideri care au pierdut contactul cu lumea reala.
Parerea ta
-
ACEEASI CATEGORIE
