Ioan Coriolan Garboni despre Babi Chia: Cinci generatii, minus una…

Ioan Coriolan Garboni

Acum cateva zile, intr-o seara friguroasa de ianuarie, a murit bunica mea Chia (Paraschiva). S-a stins linistita, slabita fizic dar impacata cu ea si cred ca si cu toata lumea. Lume care n-a fost deloc blanda cu ea! Peste cateva saptamani, ea ar fi implinit nouazeci de ani.

A avut o viata tare grea bunica mea Chia; ramasa vaduva de tanara, cu o fetita de cateva luni in brate, bunica mea a trecut prin viata, adunand si indurand parca toate greutatile si umilintele posibile. Bunicu’ Ion (sotul ei) a murit in razboi, undeva in Rusia, luptand alaturi de armatele germane si romane, contra rusilor, in cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Nimeni nu i-a gasit vreodata mormantul sau ramasitele trupesti si ca atare, bunicul Ion a fost dat doar…disparut, niciodata nu a fost declarat mort. De aceea, toata viata ei, bunica a sperat intr-o minune, cum ca Ion al ei, ar fi viu si se va intoarce odata si odata inapoi, la ea si la fata lui.

Dar aceasta minune nu s-a intamplat niciodata. El a plecat la razboi, lasandu-si nevasta si fiica in grija neamurilor. Dar, neamurile au scos-o in ulita pe tanara vaduva si pe fetita ei (mama mea) imediat cand au aflat ca bunicu’ e dat disparut. Treizeci de ani, Chia a stat in gazda prin sat, muncind cu mainile ei la sapat, la padure, oriunde era nevoie, ca sa-si poata intretine fata. Harnicia, modestia si teama de divinitate le-am invatat de la ea si as dori, ca fiecare copil sa poata avea o asemenea bunica, asa cum am avut eu. In ultimii ani de viata, Chia s-a putut in sfarsit bucura de viata, de casa ei, de nepoti si stra-stra nepoti.

A murit in sfarsit cu visele ei realizate: casa, pensie frumoasa, familia langa ea si Biblia la capul patului. Acolo, la sat s-a nascut si tot acolo a murit. Am ingropat-o intr-un cimitir micut de la marginea satului, la umbra unui pom. Deci, de acum, nu ma mai pot lauda cu faptul ca suntem cinci generatii in familie. Nepoteii mei (si implicit stra-stranepotii ei) nu vor sti ca Babi Chia nu mai e printre noi. Inca sunt prea mici ca sa le explicam despre moarte si preferam sa le spunem ca Babi s-a dus in cer sa se odihneasca.

Am aprins o lumanare in casa noastra, (ca sa-i calauzeasca sufletul). Chia, bunica mea, a murit la sat, in camera ei cu cei dragi langa ea. Ma gandeam in aceste zile la cum a trecut ea prin viata, ce nevoi a avut si ce impliniri i s-au daruit. Conform sociologului Maslow, omul are sase nevoi de baza in viata: nevoia de hrana (si adapost); de siguranta; nevoi sociale (iubire, sprijin), respect, implinire si independenta. El, Maslow, evalua, de asemenea, bunastarea omului in functie de trei criterii distincte: evaluarea propriei vieti (opinia unei persoane despre viata ei ca un intreg), sentimentele pozitive (micile bucurii din viata de zi cu zi a unei persoane), si negative (experientele de zi cu zi de durere, furie, sau stres).

Ma gandeam, cam ce o fi gandit Chia mea despre viata sa ca un intreg? Cum si-o fi evaluat ea viata ei, plina de lipsuri, umilinte si greutati? Oare, simplitatea gandirii ei de taranca simpla, cu putina scoala a facut-o sa-si evalueze propria ei viata altfel decat am fi facut-o noi, cultii si intelectualii  ei nepoti oraseni? Oare, bucuriile si necazurile sunt percepute diferit ca intensitate de catre cel sarac si de catre cel bogat? Oare perceptia respectului este diferita la omul cult decat la cel incult? Nu stiu raspunsul la aceste intrebari, stiu doar ca dragostea de bunica …este la fel. Universala si…neconditionata!