Ioan Garboni: Decat sa traiesti o viata de cioara pe pamant, mai bine o zi de vultur!

Daca aveti timp as dori sa va povestesc ceva. In 1977 am cunoscut un om, inteligent, scolit si cu o functie importanta in finantele banatene. Era o persoana sclipitoare in inteligenta sa si deosebit de convingatoare in argumentele sale logice. Eu fiind proaspat student si… proaspat pretendent la mana fiicei sale, aveam sansa sa-l intalnesc pe acest domn, destul de des.

Toate erau bune si frumoase, pana cand ajungeam la probleme existentiale si religioase. El sustinea ca Dumnezeu nu exista, ca toata religia este o prostie inventata de popi pentru a jecmani prostimea. Mai spunea ca nu exista viata de apoi si ca important este sa-ti traiesti viata din plin aici pe pamant, caci dupa moarte vom fi toti hrana pentru viermi.

Mai avea o vorba, si anume: „decat sa traiesti o viata de cioara pe pamant, mai bine o zi de vultur..!“. Anii au trecut si cu ei si tineretea noastra a tuturor. Domnul respectiv, a devenit intre timp… socrul meu si bunic al copiilor mei. Proaspat pensionat socrul meu, a inceput sa realizeze ca pensionarea a adus cu sine si multe problemele de sanatate. Viata sa de vultur se transforma usor, usor intr-o alta viata a unei alte zburatoare. Si atunci, a inceput umilinta sa: operatie de cancer la colon, apoi, dupa doi ani, operatie pe inima cu bypass.

Dupa alti cinci ani diabet si alta operatie de cancer la colon. Viata devenea tot mai grea si umilitoare pentru barbatul mandru din tinerete. Parca toate aceste boli venisera asupra lui ca sa-i infranga mandria si bucuria de a trai intens… dar pe pamant. Ultima umilinta a venit dupa anul 2000 si a fost… amputarea piciorului drept, datorita unei cangrene. Socrul meu imi era la fel de drag mai ales ca deja incepuse sa scrie poezii filozofice, despre viata, moarte si univers. Dumnezeu era pomenit tot mai des in versurile sale. in ultimii 20 de ani ai sai de viata, batran, slabit, chel si cu putini dinti in gura, operat de trei ori, cu piciorul amputat, socrul meu imi spunea ca nu credea sa ajunga vreodata sa traiasca asa cum nu si-a dorit, ca o cioara si nu ca un vultur, semet si mandru. inainte de moartea sa, si-a publicat un frumos volum de poezii, cu multe versuri religioase.

Dar cel mai important fapt, a fost caci cu cateva zile inainte de moartea sa, a cerut un preot sa se spovedeasca. Facea aceasta spovedanie dupa aproape 65 de ani. Si totusi, cel mai important lucru pentru mine s-a intamplat dupa moartea sa. La trei zile, noaptea m-am trezit din cauza mobilei care trosnea zgomotos si insistent in dormitorul meu. Deschizand ochii, am vazut clar o silueta in fata mea. M-am ridicat in fund si m-am ciupit dar silueta era tot acolo, plutind in aer.

Era o silueta de barbat, foarte clar definita. Un barbat imbracat intr-un elegant costum maro, cu parul dat pe spate. Mi-a vorbit (fara sa deschida gura) spunand: „Ce mai faci tu baiatul meu?“ Eram atat de surprins si nu-mi era teama de loc de acesta aratare. Dar nu i-am raspuns! Silueta a stat acolo mai mult de un minut si am avut timp suficient s-o contemplu si sa-mi dau seama ca nu visez! Am realizat si am inteles complet, aproape telepatic ca era socrul meu, asa cum arata el la putin peste patruzeci de ani, asa cum l-am cunoscut eu pe el in tineretea sa. Elegant, imbracat cu gust, cu piciorul amputat…acum la locul sau. Statea plutind in aer, impacat cu sine, privind in gol, prin mine…

Va marturisesc ca m-am bucurat de aceasta intalnire, si am realizat ca in fata mea, nu s-a materializat din neant o stafie ci un spirit calator, usor derutat, parca atemporal, spirit care a venit la patul meu sa-mi spuna ca… exista viata si dupa moarte! Apoi, usor s-a….evaporat, lasand in urma-i un usor miros de tamaie.