Mai loviti de soarta de atat nu se poate. Povestea sfasietoare de iubire de langa Cascada Bigar. FOTOREPORTAJ

Doua singuratati unite-n suferinta! Doi oameni pentru care cea mai de pret avere este dragostea ce si-o poarta unul altuia, in ciuda unei vieti blestemate.

Mia Cioc si Ioan Condrea isi duc zilele intr-o cocioaba din apropierea unuia dintre cele mai frumoase locuri ale Banatului, la doi pasi de Cascada Bigar.

S-au cunoscut in urma cu multi ani in spitalul de la Marila.

Ioan ajunsese in bratele medicilor dupa un teribil accident de munca. Lucra pe un TAF in padure, acum 15 ani, cand utilajul s-a rasturnat peste el. A ramas fara picioare si aproape toate degetele de la maini.

Mia venea dintr-un iad in spitalul in care avea sa-l cunoasca pe Ioan. Batuta de sot pe cand era insarcinata, femeia a pierdut copilul. Faptul ca aceasta era bolnava de epilepsie, de ulcer si avea cocoasa a trezit in barbatul greu incercat de neputinta un sentiment aparte. In timp si-au spus ca necazurile lor pot fi duse mai usor impreuna si au pornit pe drumul lor.

Ioan mai are doar degetul mare de la mana dreapta cu care reuseste sa apuce lucruri si astfel mai poate fi de ajutor prin necajita gospodarie in care stau din mila proprietarului plecat pe alte meleaguri. Taie lemne si se poate barbieri singur.

Pentru Ioan si Mia zilele sa masoara doar de la rasarit si pana apune soarele, pentru ca nu au curent electric. Nu-si mai aduc bine aminte cum arata un televizor si tare si-ar dori unul.

Mia aduce apa de la o cismea de la marginea drumului, aduna ciuperci, leurda si alte ierburi din padure pentru masa, rugandu-se sa nu fie muscata de vreo vipera. Aplecata sub povara cocoasei, strange crengi si lemne sa aprinda focul in soba pe care gatesc si cu care se incalzesc.

Ioan si Mia isi tin curata casuta ce sta sa cada, sunt harnici si n-au cerut niciodata nimanui nimic.

Bogatia lor e o pereche de proteze ortopedice pe care Ioan le-a primit de la o organizatie crestineasca, dar pe care nu le poate folosi.

„E foarte greu, dar asa e viata noastra. Tinem unul la altul, ne ajutam cum putem. Nu vrem sa fim povara pentru nimeni. Din pacate n-avem curent, ca nimeni nu trage aicia, instalatia e praf. Ne bucuram cand mai reusim sa luam baterii pentru lanterna si pentru un radio si asa mai ascultam si noi ce se intampla si seara, inainte de culcare, ascultam niste muzica populara„, spune Ioan.

Desi se feresc s-o spuna oricui ii intreaba, cel mai mare vis al celor doi napastuiti ar fi sa aiba macar o rulota in care sa-si duca traiul, pentru ca aceasta ar putea fi racordata la curent, pe cand cocioaba lor nu, pentru ca cel mai probabil urmeaza sa fie facuta una cu pamantul. Cel care le-a oferit un adapost deasupra capului in urma cu niste ani, fara sa le ceara vreun banut, a plecat in Maramures si acum se gandeste sa vanda terenul pe care sta cocioaba.

Cu indemnizatiile lor de handicap si pensia de boala a barbatului, desi mici, poate s-ar descurca sa tina o astfel de rulota, dar de unde sa o ia?  Si niste alimente ori cateva baterii i-ar bucura pana peste poate.

Locuinta in care isi traiesc cu modestie povestea Ioan si Mia se afla pe drumul dintre Anina si Bozovici, cu 1 km inainte de Cascada Bigar, pe partea stanga, la intersectia cu drumul de Poneasca, loc in care candva se organizau tabere scolare.

FOTOREPORTAJ: HORIA CALACEANU