Mare sarbatoare la Timisoara. Minunile infaptuite de Iosif cel Nou de la Partos, ocrotitorul Banatului, cinstite de credinciosi la Catedrala Mitropolitana

TIMISOARA. Sarbatorile se tin lant la Catedrala Mitropolitana din Timisoara. Dupa ce in 14 septembrie credinciosii au cinstit Inaltarea Sfintei Cruci si au luat parte noaptea trecuta la o frumoasa procesiune dedicata Sfantului Iosif cel Nou de la Partos, in 15 septembrie, il sarbatoresc pe sfantul Banatului, de hramul Catedralei.

Iosif cel Nou de la Partos s-a nascut in anul 1568 in orasul Raguza din Dalmatia, pe malul Marii Adriatice, si a murit in anul 1656 la manastirea de la Partos, unde a slujit in ultimii ani de viata.

Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Pe numele de botez Iacob, la varsta de 12 ani e trimis de mama lui la Ohrid sa invete carte, iar pe cand avea 20 de ani se duce la Muntele Athos la Manastirea Pantocrator, unde devine duhovnicul Iosif.
S-a facut sihastru si a fost invrednicit de Dumnezeu cu darul lacrimilor si al rugaciunii neadormite. Pentru sfintenia vietii sale a primit si darul facerii de minuni, vindacand multe boli, indeosebi oameni ologi. Era chemat in multe manastiri atonite unde ii vindeca pe calugari de grele suferinte trupesti.

A fost randuit egumen la Manastirea Sfantului Stefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multa intelepciune 6 ani. Apoi este numit egumen in Manastirea Cutlumuș din Athos, renumita ctitorie a domnilor Tarii Romanesti, unde se nevoiau multi calugari romani si macedoneni.

In 1650 este hirotonit arhiereu si asezat sa-i pastoreasca pe romanii ortodocsi din Banat. Dupa 3 ani, se retrage la Manastirea Partos.

Iosif cel Nou a lasat in urma un model de smerenie si minuni care l-au asezat in cele din urma in randul sfintilor.

Viata lui Iosif este descrisa astfel:

”Odata, pe cand sustinea sfanta Liturghie in ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timisoara, in ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a izbucnit un mare foc in partea de apus a Timisoarei.

Un vant puternic intindea parjolul cu repeziciune asupra intregului oras. Multi au pierit atunci in flacari, iar groaza ii cuprinsese pe toti. Sfantul Iosif, vazand prapadul, a iesit in fata bisericii luand cu el Sfintele Taine si cazand cu fata la pamant si cu toata puterea sufletului sau cerand indurare lui Dumnezeu sa scape cetatea de prapad, deodata nori negri s-au ridicat dinspre sud intunecand tot cerul si o ploaie torentiala s-a varsat timp de mai multe ore, fara incetare, pana a stins cu totul focul nimicitor.

Apoi, sfantul s-a inchis in chilia sa si timp de trei zile n-a mai iesit. Cand s-a aratat din nou in lume, pe dosul palmei lui de la mana stanga ii aparuse semnul sfintei cruci, ca si cand ar fi fost ars cu fierul inrosit. Semnul acesta a ramas pe mana Sfantului pana la sfarsitul vietii lui.

In ziua Sfintilor Arhangheli, 8 noiembrie, mergand Mitropolitul la Partos, pentru hramul manastirii de acolo, l-au intampinat o multime de credinciosi. Dand sa intre in biserica pentru a savarsi slujba, a fost oprit de unsprezece ologi si suferinzi care ii cereau indurare.

<Nu-mi cereti mie tamaduire>, le spunea Sfantul, <ci cereti tamaduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugati-va Lui si va veti vindeca>.

Apoi, oprindu-se in mijlocul lor si punand mainile peste ei, s-a rugat si in aceeasi clipa un fior a strabatut trupurile lor istovite de suferinta si, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sanatosi. Atunci, plini de recunostinta, multumeau din suflet lui Dumnezeu si Sfantului pentru o indurare ca aceasta asupra lor.

Simtindu-se ingreunat de povara anilor si dorind a petrece viata ce-i mai ramasese in liniste, Sfantul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timisoarei, inchinoviindu-se la manastirea Partos. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) intru rugaciune si faceri de bine, pana a trecut la cele vesnice.

Traditiile spun ca in momentul adormirii sale, clopotele manastirii au inceput sa bata singure, fara sa le traga cineva, ducand in departari trista veste”.