Margit Serban – seful Centrului de Transplant Medular din Timisoara: „Nenorocirea actuala este doar inceputul, care va creste in anii ce urmeaza si care va duce in cele din urma la situatia absolut dezastruasa”

Margit Serban

La sfarsitul lunii trecute ati organizat un eveniment caritabil pentru a strange fonduri in vederea achizitionarii unui criocongelator pentru celule stem la Clinica de Oncopediatrie Timisoara. Totul a mers foarte bine. De ce aparatura ati mai avea nevoie?

Din punctul meu de vedere, este imbucurator ca societatea romaneasca, in ciuda dificultatilor, a crizei economice prin care trece se mobilizeaza intr-un mod asemanator cu societatile din celelalte tari. Se simte sentimentul de solidaritate, dorinta oamenilor de a ajuta atunci cand au convingerea ca intr-adevar ajutorul lor este folosit la modul cinstit, transparent si controlabil. Spun acest lucru pentru ca foarte multi ani inainte de 1989 aceste lucruri nu au avut loc in Romania. In anul acesta am avut mai multe asemenea manifestari. Din punctul meu de vedere, nici nu e neaparat important ce au reusit sau ce reusesc sa adune cei care reusesc sa faca acest efort, ci gestul in sine. Si atunci, unii studenti de la Stiinte Economice au facut un concert in favoarea spitalului nostru. Au reusit sa adune aproximativ 28 de milioane de lei vechi din care probabil ca o sa cumparam niste medicamente. Important este ca au avut aceasta initiativa, au pornit aceasta actiune, bineinteles sub conducerea cadrelor didactice, si ma bucur nespus.

Celalalt evenimentul caritabil, la care v-ati referit, a fost initiativa tineretului. Este vorba despre o echipa complexa. Este vorba o implicare a Mitropoliei, a Fundatiei Artmedia, a Operei, Fundatia Salvati Copiii – toti au facut multe si fiecare si-a adus aportul. Un lucru deosebit l-a facut doamna Popa Doina, cred ca a facut parte din administratia Teatrului, care este o doamna apropiata de varsta de pensionare, aflata la polul opus si care, asa de inimoasa, asa de mult s-a straduit ca acest eveniment, cu totul si cu totul deosebit – aceasta piesa de teatru si in care este vorba despre un copil bolnav de leucemie si despre ultimele zile ale sale – cand a auzit despre suma ce trebuie adunata pentru acest criocongelator, fara de care am fi trebuit sa sistam activitatea, dar cu o perseverenta absolut admirabila, nu neaparat sume mari, dar din sume mici, a adunat absolut toata suma, si suntem plini de recunostinta vazand toate lucrurile care ne incanta si ne bucura pentru ca simtim ca sunt alaturi de noi, asa cum noi suntem alaturi de cei carora le oferim tot sprijinul.

De ce aparatura mai aveti nevoie?

Avem nevoie de aparatura foarte multa. Sigur ca, in situatia in care bugetul este redus, nu poate sa fie altfel. Nu poti sa invinuiesti un minister, ministru… Nici nu stiu daca poti sa invinuiesti pe cineva. Problema este de fapt ca PIBul nostru nu este suficient de mare. Si atunci bugetul sanatatii este mai mic decat in alte tari. Si dintr-un buget mic nu poti sa faci investitii in aparatura asa cum ar trebui si intotdeuna cand tu nu ai te gandesti ca fondurile ar putea sa ajunga intr-o anumita masura si in provincie. Totdeauna avem sentiment acesta al neglijentei, pentru ca te simti neglijat noi, cei din periferia tarii, si, cel putin asa, in discutiile private, pe care le avem cu cei de afara.

De ce bani am avea nevoie?

Am avea nevoie, desigur, de multe aparate moderne, performante. In timp ce vorbeam ma gandeam de ce aparatura avem noi nevoie mare. Avem nevoie, desigur, de flaucitometru. Flaucitometrul nostru pe care l-am primit, tot asa, din donatie germana, absolut nu gasesc cuvintele potrivite sa-mi exprim sentimentele de admiratie fata de ei, de toti cei din spatiu german, dar mai ales din Germania, pe care istoria i-a invatat ca poti sa fii in situatia grea si numai daca toti sunt solidari pot sa treaca peste greutati. Au o anumita intelegere pentru greutate. Si din acest motiv ne ajuta. Flaucitometrul de care v-am spus este scump si este greu de-l obtinut pentru ca este scump, aparatul este de aproximativ 150.000 de euro. Suma este o suma consistenta pentru noi si pentru cei din strainatate. Dar noi avem acest singur aparat. Si daca aparatul acesta se defecteaza, lucru care se poate intampla oricand, nici n-avem mesteri care sa-l repare, iar aici este cel de-al doilea necaz. Atunci ramanem cu un aparat de o importanta absolut… este aparatul indispensabil si nu mai putem sa continuam calitatea diagnosticului si a tratamentului in toata oncohematologia din Timisoara. Flaucitometrul este o prioritate, dar sunt mai multe care ne-ar trebui.

Ati ajuns la o varsta la care lumea pleaca in vacante prin lume, stau cu nepotii si se retrag. Ce va motiveaza sa fiti inca aici?

Aici simt ca are dreptate sotul meu care s-a minunat de falia si discordanta existenta intre, sa zicem, o inteligenta pe plan profesional, pe plan stiintific, pe plan medical, si istetimea si desteptaciunea de viata. Sotul meu intotdeuna s-a mirat cum pot sa fiu acolo asa de buna, pe cand e vorba de interesele proprii de toate tipurile, dar mai ales cand vine vorba de sanatate, de odihna, sa nu le iei in considerare. Deci este ceva care bineintele tine de fire.

Asta este o data, cred ca in al doilea rand este vorba despre dificultatea tuturor celor care sunt la varsta de pensionare si care se despart asa de greu de o profesie in care au lucrat o viata intreaga. In al treilea rand, intotdeuna ai senzatia ca ai acumulat experienta asa de multa si din aceasta experienta parca iti vine sa mai dai mai departe si in al patrulea rand, sunt proiecte care sunt incepute, sunt initiate de mine si pe care exista dorinta sa le vezi duse la bun sfarsit.

Cum difera motivatia de acum de cea care v-a adus, la inceputul carierei, in aceasta meserie?

Motivatia… O data ca eu nu am vrut sa intru in acest domeniu. In mod cinstit, in toate interviurile am spus ca nu am dorit eu sa lucrez in hematologie si, cu atat mai mult, in oncologie. Sa intru in oncologie a fost dorinta profesorului meu, pe care il vedeti acolo, pe perete (n. red. isi indreapta privirea spre unul dintre tablourile de pe peretele din spatele biroului). Era o vreme in care nu ne contram cu sefii nostri, cu dascalii nostri, ci punctul lor de vedere era apreciat. Si dumnealui a apartinut acelei generatii de intelepti care a stiut ca pediatria este la fel ca si medicina interna – un domeniu foarte vast in care se cuvine ca pediatrii sa se supraspecializeze fiecare intr-un domeniu mai mic pentru ca altfel este mult prea vast.

Si n-am avut nimic impotriva pentru ca erau alte vremuri si nu m-a inspaimantat de la bun inceput. Si, abia dupa o perioada am constientizat faptul ca povara pe care am decis sa o duc este deosebit de mare. Este o suferinta foarte mare, ceea ce ma face sa spun ca, la sfarsit tragi concluzia ca, probabil bunul Dumnezeu imparte poverile si le dimensioneaza in functie de puterile pe care le-a dat fiecaruia. Cred ca am avut acea tarie de a face fata. In anumite momente ale vietii chiar m-a ajutat ca am trecut prin aceste situatii. M-a ajutat chiar pe mine, in viata mea personala.

Cum reusiti sa le dati o veste atat de grea parintilor si copiilor, cand aflati ca sunt bolnavi de leucemie, de cancer?

Recunosc faptul ca ma bucura aceasta intrebare ca vine de la o persoana tanara, asa cum sunteti dumneavoastra. Ceea ce, din punctul meu de vedere inseamna ca va dati seama de greutatea unui asemenea act. Cei mai multi considera ca este vorba despre un act medical obisnuit si normal. Or dumneavoastra va dati seama ca intr-adevar o comunicare de aceasta natura poate ea in sine sa se apropie de lucrurile cele mai complicate momente din existenta noastra. Este foarte greu, este covarsitor si coplesitor sa trebuiasca sa aduci la cunostinta familiei aceasta veste.

Singurul lucru care ne ajuta si care ne face sa mergem mai departe, dar care ne ajuta si in aceasta comunicare cu parintii de cele mai multe ori pentru ca la noi traditia face ca discutiile sa le avem cu parintii chiar in situatia in care, sa zic, copilul a ajuns la o varsta la care pot sa cumonici cu el… este intr-adevar nemaipomenit de greu. Dar in tarile dezvoltate, peste 80% dintre bolile canceroase se vindeca, deci nu se amana sfarsitul tragic, ci efectiv, boala se vindeca. Atunci, pe de o parte ai pedeapsa asta, pe de alta parte ai dat o veste absolut naucitoare, poti sa vii cu ceea ce este, de fapt, intrebarea imediat urmatoare: cum se trateaza, ce facem mai departe? Si poti sa aduci o consolare, care este reala, care nu este doar de forma, ci este una care chiar ofera o solutie.

In ceea ce priveste personalul medical, la clinica aveti un deficit…

Aici este o nenorocire pe care trebuie sa o reflectati in mass-media pentru ca nenorocirea actuala este doar inceputul, care va creste in anii ce urmeaza si care va duce in cele din urma la situatia absolut dezastruasa in care poporul obisnuit, desi nu stiu care va fi acest ptocent, va avea personal tot mai putin. Toti vor pleca in strainatate. Deja ii pregatim pentru acest lucru. Ii pregatim pentru rezidentiat, ii pregatim din facultate. Toata lumea prefera caucazieni din partea asta de Europa, ca sa nu vina mai de departe.

Pleaca din cauza salariilor mici?

In mod categoric si clar, da, din cauza salarilor mici. De mai multe ori am fost intrebata si m-am gandit ca de ce sa ne invatim in jurul cozii. Nu mai bine spun adevarul? In situatia in care tu ai termene de comparatie si cel de afara castiga de 10-20 si chiar 30 de ori mai bine decat tine, atunci pleaca! Si asa cum mi-au plecat mie, pleaca din intreg sistemul.

Munca e foarte multa, dar stiu pentru ce muncesc. Chiar saptamana trecuta mi-a plecat cineva. In vara vor fi numai doua persoane de garda, si aici am avut discutii, in strainatate va face 15 zile de garda intr-o luna, dar le faci pentru ca esti platit. Pe cand la noi, nu-i suficient ca nu esti platit, dar conditiile si munca sunt foarte grele, iar din cauza arogantei, a conditiilor si chiar a faptului ca esti luat in vizor de o parte a presei si atunci intr-adevar li se trezeste interesul de a pleca.

Unii pacienti pleca in strainatate. Sunt medicii de acolo mai capabili decat ai nostri?

Totul este relativ in viata, si aici, si dincolo. In mod clar se poate intampla sa fie acolo institutii mult mai bine dotate in ceea ce priveste aparatura mai performanta. In al doilea rand, conditiile hoteliere sunt evident mai bune. Dar din punct de vedere al cunostintelor, al competentei, se intampla sa fie acelasi nivel sau chiar medicii de aici sa fie mai bine pregatiti.

Daca noi incercam sa trimitem bolnavi afara, trebuie sa fie foarte clar ca sistem sanitar saraceste intre timp. Deci ramanem cu bani si mai putini. Daca acum ne plangem ca sunt putini, ramanem cu bani si mai putini. In mod categoric, serviciile afara sunt mult mai costisitoare decat cele din tara.