Mituri despre regimul comunist din Romania

Capitalismul de opereta care a fost construit in ultimii douazeci de ani in Romania alimenteaza nostalgii/mitologii care in restul tarilor excomuniste au fost de mult uitate. Victime unor asemenea abordari pot sa cada lesne mai ales cei care nu au trait acele vremuri si isi hranesc cunostintele despre istoria recenta de la cite un nene care bate cimpii pe banca din fata blocului sau la televizor – fiecare dupa sansa.

1. Fiecare persoana activa avea un loc de munca sigur si garantat pe viata.

Absolventii de facultate, de exemplu, primeau intr-adevar ceea ce se numea „repartitie”. In cele mai multe cazuri, asta echivala cu o „excursie” de cel putin trei ani undeva la capatul lumii, cu un salariu inferior celui unui muncitor calificat.

Transferul era aproape imposibil, deci sistemul echivala cu un soi de iobagie.

Avansarile se faceau „pe pile” in cele mai multe cazuri, inscrierea in partidul comunist era obligatorie pentru cea mai insignifianta functie.

Uzinele, mai ales, semanau cu lagarele de munca, neincalzite, populate cu muncitori care, intr-o proportie semnificativa, la prinz erau deja beti. Inginerii si economistii erau un fel de rau necesar.

Vertebrele economiei erau batrinul maistru cu basca-n cap si omenosul secretar de partid pe sectie/combinat, in general un politruc bun de gura care nu se pricepea la nimic.

2. Salariul era suficient pentru un trai decent.

Pentru conditii de munca speciale – mine, santiere, combinatele care presupuneau toxicitate si pericol – se adaugau sporuri semnificative la salariu.

Cu tot cu aceste sporuri, rareori o leafa depasea ecihvalentul a o suta de dolari (era deja foarte mare, un inginer/medic/profesor stagiar avea circa 40 de dolari).

Un automobil – singura marca comercializata incepind cu anii ’70 era, fireste, „Dacia” – costa 70.000 de lei, o pereche de pantaloni blue-jeans circa 2.000 de lei, un deodorant circa 100 de lei.

Ultimele puteau fi cumparate doar de pe piata neagra, pentru ca magazinele de profil, mai ales in anii ’80, erau toate „sexy”, adica goale.

Pentru un televizor – fie si alb-negru – sau frigider, trebuia sa astepti uneori un an sau doi, inscris pe o lista, cu recomandare de la locul de munca (!).

Aparent salariul ajungea de la o luna la alta pentru ca, practic, nu aveai nimic de cumparat, in afara mincarii, cind o gaseai si pe aceea.

Erau mentinute mici intretinerile si chiriile. Insa pentru a primi o „cutie” la bloc, trebuia sa astepti ani, sa zaci pe coridoarele Primariilor pentru o repartitie sau sa ai vorba buna de la vreun smecher de la partid, securitate, militie (coloanele de baza ale regimului).

Sau sa dai spaga, evident.

3. Lumea era mai cinstita, nu se lua spaga.

Nimic mai fals. Diferite erau mizele si anvergura spagii, atita tot. Evident, nu erai obligat sa dai spaga pentru a cumpara o intreprindere – alea nu se vindeau, ca erau ale intregului popor.

In rest, spaga era cvasigeneralizata, la fel ca acum.

Indiferent ce contact aveau cu autoritatile de stat – si aveai mereu intr-o economie planificata si etatizata – punga de cafea, tigarile americane sau pur si simplu bancnotele puse-n plic erau arme fara de care nu aveai nici o sansa de succes.

Nu primeai stampila miraculoasa, biletul de tren „cu loc”, biletul la „tratament” prin sindicat intr-o statiune de odihna fara o mica „atentie”.

Niciunui gestionar cu capul pe umeri nu-i trecea prin cap sa ia banii pentru consumatie unui „tovaras” cu oarecare trecere, fie care era vorba de un restaurant sau de un magazin.

Toti acesti gestionari aveau pitite marfuri care erau destinate, in mod firesc, doar protipendadei.

Cunosc un caz in care unei doamne i s-au cerut inclusiv cerceii de aur din urechi pentru urgentarea unei vize pentru o excurise in Germania (unde a si ramas, de altfel).

Cei mai multi primeau „atentii”, carierele erau „aranjate”, privilegiile erau pentru smecheri si-atit.

Cind imi aduc aminte de acele vremuri, imi dau seama ca, de fapt, adevarata noastra problema este aceea ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Medicii aveau salarii relative rezonabile comparativ cu restul angajatilor. Tot nu te tineau de vorba – cei mai multi – fara o „atentie”.

4. Infractionalitatea era ca si inexistenta.

Regimul era extrem de discret in aceasta privinta si, evident, ziarele nu scriau mare lucru despre acest subiect si doar „cu voie” de la centru.

Asta crea impresia de stabilitate, impresie in linii mari falsa. Cazurile de delaipdare, luare de mita, trafic de influenta, etc, erau musamalizate deseori, in afara celor foarte grave, care erau „vindute” presei pentru a se arata cum face regimul dreptate.

Furtul din combinate, Intreprinderi Agricole de Stat (IAS), cooperativele agricole de productie (CAP), abatoare, etc, era pur si simplu inspaimintator si, mai grav, oarecum generalizat.

De la muncitorul care „speria” o bucata de tabla sau o trusa de scule si pina la directorul care raporta pierderi inexistente la un abator si vindea carnea pe piata neagra.

Trei sferturi din marfurile de contrabanda confiscate prindeau picioare pina sa ajunga la sediul unei sectii de militie.

Orice camin studentesc era un adevarat bazar si trebuia sa fii usor naiv pentru a crede ca milita sau securitatea nu stiau acest lucru.

Conform unei statistici neoficiale, trei din patru romani incalcau legile in vigoare, sub o forma sau alta.

Dar atita vreme cit nu era contestat regimul politic, strategia autoritatilor era aceea de a mai inchide cite un ochi, mai ales cind era vorba de „elemente sanatoase”, adica muncitori si tarani.

5. Sistemul de educatie era mai bun si extrem de performant.

Si acesta este un mit extrem de persistent. Evident ca nu exista diluarea mediului universitar, mai ales, de astazi, pe care tot pofesorii, in goana dupa ore la zece catedre deodata, au provocat-o.

Nu existau „fabricile de diplome” pitite prin blocuri de apartamente, care au scos pe banda rulanta ingineri, avocati, profesori, sociologi, economisti si psihologi, ale caror diplome valoreaza, cinstit vorbind, cit hirtia pe care sunt tiparite. Nu se ajunsese ca oameni care nu cunosc toate literele alfabetului sa-si prinda la cingatoare, precum indienii scalpurile, cite cinci doctorate.

Dar sistemul era subnutrit financiar si macinat de acelasi boli care rodeau toata societatea: favoritisme, pile – inca din clasele primare – spagi si programe scolare anapoda intocmite.

O vreme – anii ’60-’70 – s-a mai trait din „grasimea” mediului scolar interbelic, atita cit mai era si care, evident, s-a epuizat deja la inceputul anilor ’80.

Scoala de matematica sau de medicina – sunt doua exemple in care tara noastra a excelat la un moment-dat – s-au prabusit deja in anii ’80, ca urmare a emigrarilor, atribuirea pe criterii politice a catedrelor si calitatii tot mai slaba a „materiei umane” care venea din licee.

Acesta a fost fondul pe care s-au nascut, la inceputul anilor ’90, „fabricile de diploma”.

Un mediu scolar sanatos ar fi avut anticorpii necesari pentru a rezista socurilor tranzitiei. Mediul scolar romanesc nu mai era demult unul sanatos.

Morala?

Ticalosiile trecutului nu justifica abuzurile pe care suntem obligati sa le traim astazi in numele „capitalismului”. Dar nici aceste abuzuri si derapaje nu trebuie sa ne transforme in nostalgici ai regimului comunist.

Altminteri ratam sansa edificarii unei societati caracterizate, dincolo de orice, de normalitate. Acea mica sansa care ne-a mai ramas, daca ne-a mai ramas.