Neplanificarea… planificata
Febrila cautare de bani pentru bugetul national a ajuns la parintii de bebelusi. Dintr-o data, toata atentia natiei s-a mutat de pe “pensiile nesimtite” si bugetarii cei prea numerosi spre tineret: aici sunt banii dumneavoastra! Aici, mai precis la indemnizatiile pentru cresterea copilului. Dupa ce am regresat demografic intr-un ritm ametitor (si amenintator pentru dezvoltarea durabila a Romaniei), guvernele post-decembriste au cautat sa amelioreze situatia prin crearea unei politici de sprijinire a familiei. Lungirea concediului platit pentru ingrijirea copilului pana la 24 de luni, egalitatea de tratament a parintilor, prin permiterea ca tatal, alternativ cu mama sa ramana in concediul de ingrijire, asigurarea unei indemnizatii parentale multumitoare au insemnat foarte mult pentru tinerele familii, in luarea deciziei de a avea copii. Involburarea privind reducerea concediului pentru ingrijirea copiilor deocamdata antreneaza doar aspectul… planificarii familiale (de parca bucuria nasterii si cresterii copilului ar depinde covarsitor de cuantumul sustinerii din partea statului). Pe de alta parte, insa, daca dintr-o data piata fortei de munca va avea de resorbit parinti intorsi de urgenta din concediile de ingrijire, simultan societatea va trebui sa rezolve si o alta problema: cea a copilasilor, care nu pot fi lasati incuiati in casa si pentru care sistemul actual de crese nu are locuri. Numai in Timisoara, spre pilda, sistemul creselor este subdimensionat. Avem 13 crese (din care una singura cu orar saptamanal), pentru aproximativ 400 de copii intre 2 si 3 anisori. Cozile de asteptare dau frisoane parintilor in fiecare toamna, iar goana dupa un loc in cresa este stresanta de fiecare data. A facut cineva un calcul sa vada ce se intampla daca numarul solicitarilor se dubleaza? Capacitatile nu sunt elastice, ca spatiile existente sa absoarba cati copii ar dori sa vina. Personalul calificat nici el nu se gaseste la tot pasul, nemaivorbind despre „inghetarea” concursurilor de ocupare a posturilor in sistemul bugetar. Asadar, este exclus sa cream, peste noapte, macar 5 crese in plus (doar la nivelul Timisoarei, daramite la scara nationala). Stilul autist de lucru, in care fiecare problema vizata este dezbatuta ca si cand n-ar avea influente intretesute in societate, care sa atraga o avalansa de efecte negative paralizante. De la planificarea excesiva de dinainte de 1989 am ajuns la hei-rupism pe toata linia, in toate domeniile. Reabilitam scoli pe care, apoi, le inchidem, infiintam comune ca sa le desfiintam, propunem politici inaplicabile, ca sa putem ridica din umeri a neputinta cand ele nu trec de testul realitatii.
Febrila cautare de bani pentru bugetul national a ajuns la parintii de bebelusi. Dintr-o data, toata atentia natiei s-a mutat de pe “pensiile nesimtite” si bugetarii cei prea numerosi spre tineret: aici sunt banii dumneavoastra! Aici, mai precis la indemnizatiile pentru cresterea copilului. Dupa ce am regresat demografic intr-un ritm ametitor (si amenintator pentru dezvoltarea durabila a Romaniei), guvernele post-decembriste au cautat sa amelioreze situatia prin crearea unei politici de sprijinire a familiei. Lungirea concediului platit pentru ingrijirea copilului pana la 24 de luni, egalitatea de tratament a parintilor, prin permiterea ca tatal, alternativ cu mama sa ramana in concediul de ingrijire, asigurarea unei indemnizatii parentale multumitoare au insemnat foarte mult pentru tinerele familii, in luarea deciziei de a avea copii.
Involburarea privind reducerea concediului pentru ingrijirea copiilor deocamdata antreneaza doar aspectul… planificarii familiale (de parca bucuria nasterii si cresterii copilului ar depinde covarsitor de cuantumul sustinerii din partea statului). Pe de alta parte, insa, daca dintr-o data piata fortei de munca va avea de resorbit parinti intorsi de urgenta din concediile de ingrijire, simultan societatea va trebui sa rezolve si o alta problema: cea a copilasilor, care nu pot fi lasati incuiati in casa si pentru care sistemul actual de crese nu are locuri.
Numai in Timisoara, spre pilda, sistemul creselor este subdimensionat. Avem 13 crese (din care una singura cu orar saptamanal), pentru aproximativ 400 de copii intre 2 si 3 anisori. Cozile de asteptare dau frisoane parintilor in fiecare toamna, iar goana dupa un loc in cresa este stresanta de fiecare data. A facut cineva un calcul sa vada ce se intampla daca numarul solicitarilor se dubleaza? Capacitatile nu sunt elastice, ca spatiile existente sa absoarba cati copii ar dori sa vina. Personalul calificat nici el nu se gaseste la tot pasul, nemaivorbind despre „inghetarea” concursurilor de ocupare a posturilor in sistemul bugetar. Asadar, este exclus sa cream, peste noapte, macar 5 crese in plus (doar la nivelul Timisoarei, daramite la scara nationala). Stilul autist de lucru, in care fiecare problema vizata este dezbatuta ca si cand n-ar avea influente intretesute in societate, care sa atraga o avalansa de efecte negative paralizante. De la planificarea excesiva de dinainte de 1989 am ajuns la hei-rupism pe toata linia, in toate domeniile.
Reabilitam scoli pe care, apoi, le inchidem, infiintam comune ca sa le desfiintam, propunem politici inaplicabile, ca sa putem ridica din umeri a neputinta cand ele nu trec de testul realitatii.
Parerea ta
-
ACEEASI CATEGORIE
