Nu stiu daca stiti, dar pana la varsta de 3 ani, copiii se cred nemuritori

Ioan Coriolan Garboni

Nu stiu daca stiti, dar pana la varsta de 3 ani, copiii se cred nemuritori. Ei, copiii nu au simtul pericolului, multi n-au frica de nimic, decat doar daca le-o inoculam noi aceasta teama (cu baubau, baba-cloanta etc). Atunci cand copiii cad si se accidenteaza (rar ei se ranesc la modul grav) elasticitatea scheletului si muschilor lor ii fereste de ruperi sau dislocari de oase. Noi spunem ca pe copii mici, ingeri ii tin in brate sa nu se loveasca, atenuandu-le cazatura. Dealtfel, copiii mici au tot felul de prieteni imaginari iar legatura lor cu cerul si raiul este profunda.

Poate de aceea, ingerii stau aproape de ei! Impresiile din copilarie sunt cele mai profunde si inconstient dobandite; ele raman in profunzimile sufletului, devenind baza experientelor constiente ulterioare. Parintii, bunicii, strabunicii si toti cei din jur isi influenteaza copiii in primii ani de viata prin ceea ce sunt. Primele amintiri constiente din copilarie incep la o varsta destul de frageda. Eu, personal am amintiri destul de devreme, undeva (dupa cum spun parintii mei) intre doi si trei ani. Astfel, primele mele amintiri sunt cateva amintiri colorate si „olfactive” si se refera la strabunicul meu Mos Laica. Mie, copilul de atunci mi se parea urias mosul Laica, dar acum realizez ca de fapt, eu… eram mititel si-l priveam de foarte jos in sus. Apoi, Mos Laica avea un miros al sau specific, miros care mi-a ramas adanc intiparit in minte. Era ceva usor intepator dar si puternic parfumat.

Peste ani multi am reusit sa identific mirosul lui Mos Laica ca fiind, mirosul de tutun, de tabac de proasta calitate, asa zisa mahorca. Si deci, cum zburdam eu fericit si „nemuritor” prin curtea si gradina mea de la tara, fugarind puii de gaina si penduland intre casa din fata si casa din spate unde locuiau Baba Iconita si Mos Laica, iata ca inevitabilul maturizarii mele involuntare s-a produs. Amintirile mele, extraordinar de vii, incep cam asa: Urcand treptele catre camera lui Mos Laica, ma intind la clanta usii, clanta care-mi parea tare sus montata. Intru in „soba’’ (camera) si il strig pe Mos Laica. Mosul era intins pe spate in pat (credeam ca doarme). Ma duc inspre el si vad pe scaunul de langa masa o farfurie de tabla albastra, cu fasole batuta, ornata cu ceapa si boia rosie prajita deasupra. Jos, pe pamant (camera lui Mos Laica era cu pamant pe jos) este o turta (gogoasa) inceputa.

O mica adancitura in fasolea batuta din farfurie, dovedeste faptul ca cineva a luat o inghititura. Mos Laica sta pe spate, cu ochii larg deschisi iar in coltul gurii sale, „atarna” o bucatica de turta inmuiata in fasolea batuta. Il trag pe mos de mana ca sa se scoale, dar el nimic. Trag mai departe de strabunicul meu, sa-l trezesc din somn ca sa se joace cu mine: simt mana sa aspra si batatorita, ca era rece, foarte rece. Ma duc la mama si-i spun ca mosu nu vrea sa se scoale. In aceiasi zi, aveam sa aflu ca mosul Laica nu se va mai scula niciodata si ca somnul sau adanc este vesnic si se numeste moarte. Tot in acea zi, aflam ca toti vom muri, inclusiv… eu. Aceasta a fost prima moarte pe care am simtit-o in viata mea, dar pe care n-am inteles-o deloc. Cred ca nici acum n-o inteleg!