O capodopera a lui Stanley Kubrick, dupa romanele lui Stephen King, readusa pe marele ecran

Cu siguranță aderenții lui Kubrick au fost primii informați, așteptând acest eveniment poate chiar de dinainte de a lor vreme, cei din mișcarea Stephen King nefiind mai prejos. Asta cu siguranță nu înseamnă că anunțul ecranizării continuării romanului The Shining, respectiv Doctor Sleep, prin uriașa mediatizare, a omis vreo ureche din largul public. Cu premiera americană planificată pentru data de 8 noiembrie 2019, Doctor Sleep va urmări fantomele trecutului, care sunt readuse la viață, bântuind pe acum adultul Danny Torrance, interpretat de aclamatul Ewan McGregor (un motiv în plus de entuziasm pentru cineaști), stârnite de a sa capacitate de strălucire.

Pentru o reîmprospătare de memorie și o vizionare în forță a noii producții, n-ar strica o scurtă călătorie până în 1980, când Stanley Kubrick a revoltat ochiul mondial prin multul disputat film. În mare parte datorită intensității, a mimicii și a jocului actoricesc marca Jack Nicholson, producția imposibil de categorizat ca un specific gen de film, oscilând între horror psihologic și thriller, reinterpretează tematica inițială din opera lui King, fapt ce a condus la o verbală neînțelegere. Mergând pe premiza că răul suprem provine de la om în sine și fiind atras de estetica realistă, presupusă mai ușor de digerat, fie ea și mai brutală, regizorul se îndepărtează de subcategoria „haunted house“, metamorfozând Overlook Hotel în oglindirea dualistică a psihicului lui Jack Torrance.

Cu un istoric dominat de alcoolism și agresivitate față de propria familie, „capul“ familiei decide să accepte postul de îngrijitor al luxosului complex hotelier, acesta din urmă fiind însă închis pe timp de iarnă și aflat într-o izolată, de natură definită locație. Dornic să-și dezvolte atribuții de scriitor, Jack se bucură de liniștea oferită, sub iluzia că va putea a intra în contact cu sinele și se va putea detașa de trecut. Contactul se dovedește însă a fi devastator și, cu toate ca darul/blestemul fiului Danny produce publicului iluzia că poate prezice desfășurarea narațiunii, având acces la visele acestuia predestinatare, suspansul nu este diminuat. Din contră, Kubrick se joacă cu așteptările vizionatorilor, înlocuind binecunoscutele “scare-jumps” cu o groază invizibilă, omniprezentă.

Infinte cadre, noi definiri ale spațialității și ale temporalității, o estetică și o muzicalitate paralizante, îmbinarea dimensiunii reale cu cea ficțională, în așa fel încât diferențierea se dovedește a fi imposibilă, capodopera cinematografică își atribuie caracterul de monument. Cu toate că o mare minoritate nu a văzut producția, decid să las la liberul arbitru dorința de a descoperi oscilațiile prin care trece familia celor trei.

Tot astfel, mă declar încurajată de tehnica lui Kubrick, prin care a spune/arăta mai puțin, necesită mai mult, fie pe planul implicării mentale, afective, fie prin stârnirea interesului.

Mai sunt 5 luni; 2 ore si 26 de minute sigur se vor găsi libere. Așadar, o plăcută vizionare și curaj: chiar e recomandat să uităm că ce vedem rămâne diegetic, dar măcar după o săptămână ne-am putea reveni.

Bianca Maria Ghelbere