Strada bicicletei

Ioan Garboni

Sunt zile sau nopti de care n-ai cum sa nu iti amintesti. Parca, de cand te trezesti, simti ca in aer pluteste ceva nedefinit, aproape ireal. Ieri seara, s-a intamplat ceva de genul acesta. Pe la ora noua seara, am incalecat bicicleta, am aprins farul si am purces la pedalat prin oras. Voiam sa „biciclesc” cam o ora, preocupat de dorinta mea de a da jos cateva kile. De obicei, pedalez pe strazi laturalnice, linistite, bine asfaltate si cu trafic rutier redus. Dar, de cum am iesit din curte, primul lucru a fost sa dau nas in nas cu doi tineri (baiat si fata) care patinau cu rotilele in viteza pe trotuar, tinandu-se de mana. Trec pe langa ei si cand dau coltul, in mijlocul strazii stau… doi „indragostiti” care se giugiulesc. El, oaches, cu un dinte de aur sclipitor in gura, o trage pe fata langa el…, ea se retrage si rade strident.

Fata are cam 100 de kile, si imbracata cu poale tiganesti, chitcaie vadit fericita ca junele ei o… curteaza, ostentativ in mijlocul strazii. Oare e seara cuplurilor indragostite? Bine, dar ma gandesc eu, oare tinerii rromi nu se pot „giugiuli” in casa, trebuie neaparat…”mozol” stradal? Trec pe langa ei si-mi continui suparat pedalatul. La urmatorul colt, vad o alta pereche. Credeam ca si el o „giugiuleste”, lipind-o de gardul unei case. Voiam sa zambesc, (gandindu-ma ca e a treia pereche in mai putin de trei minute), dar cu cat ma apropiam de ei, vad ca femeia plange, iar iubitul o strangea de gat, lovind-o cu capul de o poarta. Cand m-a zarit, barbatul a trecut speriat, repede pe cealalta parte a strazii, iar femeia printre plansete repeta intruna, sughitand:… cinci ani te-am suportat… of… ! Pedalez trist mai departe, iar la cativa zeci de metri un cuplu de bunici, tinandu-se de brat, isi plimbau in carucior nepotelul. Ma bucur pentru ei. Mai departe aveam sa intalnesc inca vreo zece cupluri: o pereche de tineri plimbau doi caini, alt cuplu matura trotuarul si el uda cu furtunul, alta pereche statea pe bordura si fumau din aceiasi tigara… etc. Indubitabil, era seara perechilor, de toate varstele si conditiile. Dar, in timp ce picioarele mele invarteau lantul bicicletei, creierul meu “invartea” intrebari: oare, ce va deveni acest oras?

Este Timisoara mea, alt oras decat cel din copilaria mea? Oare tiganii se vor integra vreodata? Sau violenta familiala se va stinge? Ei bine, nu am raspunsuri la aceste intrebari, dar ma bucur ca pe toate strazile pe care am pedalat, n-am auzit manele, n-am vazut betivi si nici… caini vagabonzi. Ceea ce inseamna ca inca mai putem spera. Poate chiar la titlul de capitala a culturii europene?