Timisoara!

Cand eu eram in clasa intai el, Florin, era in a II-a. Am fost impreuna la scoala generala, apoi liceul ne-a despartit. Dupa generala ne vedeam rar, prin statii de tramvai, pe strazile din cartier. In decembrie ’89, la liceu fiind, si eu si el, am fost pe strazile din Timisoara. Eu, din pura curiozitate, recunosc. As putea spune chiar ca am vazut inceputurile iuresului, si asta pentru ca in drumul meu spre casa, asteptam tramvaiul in P-ta Maria, acolo unde Lazlo Tokes vorbea celor adunati sa-l sustina. Eram un gura casca. Nimic mai mult… imi amintesc ca lasam, in mod intentionat, sa treaca vreo 2-3 tramvaie, tocmai ca sa-mi prelungesc starea de gura-casca… sa-i privesc pe cei care se adunau in fata casei pastorului si protestau…
Pe 17 decembrie, intr-o duminica, am iesit cu prietenii din liceu la o cofetarie, Flora, aflata la cativa pasi de centrul Timisoarei. Recunosc, din nou, cand am auzit impuscaturi si am vazut elicoptere deasupra orasului, am fugit acasa…

A doua zi, din nou… A treia zi… A patra zi… Eram un gura casca pe vremea revolutiei. Am fost zilnic in Piata impreuna cu prietenii. Dar doar la matineu… De fiecare data, cand se insera, plecam acasa… De fiecare data cand auzeam impuscaturi, fugeam spre casa. Florin a ramas. In prima zi, in a doua… In a treia zi… Doar eu urcam in tramvaiul 7, din Piata Maria, cel care ma ducea spre casa. El, Florin, ramanea… Cand treceti prin Piata Operei, vedeti ca in centru, acolo, pe Opera, e o placa din marmura pe care scrie „Voua, celor care, multi sau putini, veti trece candva peste urmele pasilor nostri, un singur gand: Romania”. Vizavi de Opera e Catedrala. La intrarea principala in Catedrala veti gasi o alta placa din marmura pe care scrie doar atat: erou martir Florin Garjoaba…
Am scris cuvintele de mai sus si-n cartea mea, l-am pomenit adeseori pe Florin oriunde am avut ocazia… ii privesc cu scarba pe cei care apar la televizor spunand ca azi e mai rau ca atunci… in ’91-’92 n-am lipsit de la niciun miting timisorean, am fost un “golan timisorean”. Atunci am vazut o lozinca mare pe care scria: “Ar trebui sa vina in fruntea tarii cei ce au murit in 45 de ani“. Si azi inca mai cred asta! Si azi inca mai cred in Timisoara de atunci!