Urmasi si stramosi

Ioan Garboni

Cred ca perioada cea mai frumoasa din viata unui om, este cea a copilariei. O retraiesc momentan, prin nepotii mei. În fiecare dimineata, dupa ce ma trezesc si ma pregatesc de plecare, ma joc cu ei putin. Cel mai mic, de aproape un anisor, îmi zâmbeste cu cei patru dintisori ai sai, doi dispusi jos, ’’central’’ si doi undeva pe sus, pe gingia superioara. Ma prinde cu mânutele sale de deget si da din cap ca „nu, nu!” (adica nu conteaza ce, el… este împotriva!).

Nepotelul cel mai mare, de aproape patru ani merge la gradinita. La un an, el voia sa fie lup, la doi ani dirijor, la trei ani tractorist, apoi gunoier si acum… combainer. Bineînteles, ca toate aceste meserii sunt reflectate în jucariile pe care le are! Ma uit la ei, în ochii lor albastri si vad un amestec nedefinit de trasaturi ale familiei. Amestecul genetic este incredibil. Bunicii mei, strabunicii lor si alti stramosi se gasesc într-o particica în acesti copii. Stiintific, se spune ca poti determina genetic, prin analize, care este radacina ta personala, de unde te tragi, de pe ce continent vii, poate si din ce trib ai facut parte!! Ma uit în ochii verde-închis ai bunicii mele si regasesc trasaturi în ochii albastru-verzui ai stra stranepotilor ei. Când îi vad tinându-se de mâna si mergând împreuna pe ulita în satul meu, ma minunez si ma înfiorez de bucurie. Cinci generatii împreuna, trecutul si viitorul se plimba agale si se ’’givanesc”, agale pasind, însotiti de un urias caine lup. Parca totul e atemporal, nu simti ore si secunde, nici zile sau nopti.

Pare ca pe la usile caselor unde ei trec, stramosi de mult dusi în ceruri, ies afara ca niste naluci sa se minuneze. Statura usor gârbovita a bunicii, nepotelul cu mânuta ridicata în palma batrânei, câinele lup în dreapta lor… se departeaza si par un tablou ireal, trei personaje magice ce se pierd în ceata serii si a vremurilor. În asemenea momente, devin sentimental si plin de o fericire… usor lacrimoasa! Eu si copiii mei, am facut scoala, dar ca o reîntoarcere la origini, copiii mei doresc sa cultive pamântul de la sat, sa refaca casa bunicii, sa creasca animale, sa învete sa tese paturi la razboaie vechi si sa reînvie obiceiuri familiale, aproape uitate.

Copiii mei, parca sunt “despicati” în doua: o despicatura intelectual – oraseneasca si alta despicatura agrar-taraneasca. O lupta permanenta între viitorul-progresist al neamului si trecutul plin de obiceiuri al stramosilor. Ma gândesc la cele aproape treizeci de etnii conlocuitoare care exista în Banat, la casatoriile de-a lungul secolelor între membrii acestor etnii banatene si privind la nepoteii mei, vad viitorul nostru. Cred, ca va fi unul frumos, aproape minunat.