In vara anului 1930 nationala de fotbal a Romaniei traversa Atlanticului la bordul vasului „Conte Verde” pentru a participa la campionatul mondial organizat in Uruguay. Era perioada romantica a acestui sport cand boemia era mai de pret decat patima rezultatului imediat chiar daca jucatorii erau mai implicati afectiv. Tot in acel an Romania zdrobea Grecia cu un sec 8 -1.
In vremurile noastre „excursiile” nationalelor la turneele finale europene sau mondiale sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire.
In anii ’30 reprezentativa era un fel de combinata intre Timisoara si Bucuresti cu jucatori adusi de la Chinezul apoi Ripensia sau Venus. Octav Luchide, unul dintre conducatorii de pe banca a acelei generatii, era, in particular, traducatorul unor librete ale unor opere italiene ce se jucau, la acea vreme, pe scenele bucurestene. Ionica Bogdan, fostul mare jucator al perioadei interbelice, l-a avut ca profesor de franceza, italiana si mai apoi diriginte pe George Calinescu.
Alt nume important al fotbalului nostru, Sonny Niculescu, in timp ce juca la Unirea Tricolor, termina Conservatorul si ajungea prim-violoncelist al orchestrei radio. Ca sa nu mai pomenim de faptul ca francezul Albert Camus, posesor al unui premiu Nobel, a jucat si el fotbal ca portar.
Se vor gasi destui care sa ne spuna ca erau alte vremuri, alta viteza de joc, alt angajament fizic, alt sistem. Nimic mai adevarat! Numai ca aici am vrut sa aduc in discutie diferenta de calitate… umana. Oamenii aceia mai treceau pe la scoala, unii chiar prin facultati, citeau, savurau spectacole de teatru sau de opera si erau de o mie de ori mai sensibili. Astazi fotbalul romanesc este populat, in majoritatea lui, de o adunatura de analfabeti.
Prestatiile jalnice din teren, din afara lui, sunt si rezultatul slabei „mobilari” intelectuale atat a conducatorilor cat si a jucatorilor. Sa fie oare vorba de fatalitate sau ghinion? Nici pomeneala! Ghinionist a fost doar Iuri Gagarin care, dupa ce a inconjurat pamantul de sapte ori, a ajuns tot in… URSS.